Viaţa lui Gheron Iosif Isihastul – 11: Plecarea Nea Skiti. Sfârşitul Bătrânului Iosif Isihastul

Când am conştientizat că Stareţul îşi jertfise liniştea pentru noi, toată atenţia ne-am îndreptat-o spre noul mediu şi am încercat să creăm condiţii după putere, ca să punem în practică vechiul nostru program, încât să nu se simtă că s-a schimbat locul.

Într-o zi de iunie a anului 1951, Stareţul strigă:

– Arsenie, mi se pare că şederea noastră aici s-a terminat. Băieţii s-au îmbolnăvit. Cine va îngriji acum? Ei de noi sau noi de ei?

Într-adevăr, şi eu începusem să mă şubrezesc, cu toate că eram ţăran şi obişnuit cu viaţa aspră. Simţeam o durere continuă în piept, scuipam sânge, aveam dureri de stomac şi eram aproape continuu fără dispoziţie. Fratele nostru cel mai tânăr, Efrem, era mult mai slab, şi, prin urmare, şi el era pe lista „indisponibililor”.

Stareţul ne-a chemat pe toţi şi ne-a spus părerea şi hotărârea sa de a ne muta undeva în altă parte, mai jos şi mai aproape de mare, aşa cum cereau nevoile vieţii noastre. Însă motivul principal era, precum deja am spus, iconomisirea noastră. Aici m-am mirat de discernământul Stareţului, care şi-a jertfit liniştea şi pacea sa pentru iconomisirea slăbiciunii noastre, deşi din fire era foarte aspru cu sine.

La îndemnul părintelui Teofilact, care voia şi el să rămână cu noi, a fost preferat Nea Skiti (Noul Schit). Astfel am hotărât să ne stabilim acolo, provizoriu, la Chilia Sfinţilor Doctori fără de Arginţi, aflată în mijlocul schitului. Am mers acolo deoarece Stareţul voia mult aceasta, dar nu ne odihnea faptul că locul era strâmt şi limitat, iar chiliile schitului erau foarte apropiate între ele. Atenţia noastră, şi mai ales a Stareţului, a fost atrasă imediat de chiliile pustniceşti din afara Schitului, care pe atunci s-a întâmplat să fie nelocuite. După înţelegerea cu Mănăstirea Sfântului Pavel, am luat toate aceste chilii izolate din zona Turnului. Erau nişte colibe mici, pustniceşti, care îl odihneau mult pe Stareţ, pentru că erau izolate şi nu îngăduiau să locuiască în ele mai mulţi oameni. În fiecare colibă stăteam câte unul sau doi şi numai în anumite ore ale zilei şi la Liturghie ne adunam toţi laolaltă.

Mutarea din peşterile de la Sfânta Ana Mică la Nea Skiti ar părea multora simplă, dar în realitate a fost foarte obositoare, nu atât din pricina transportului lucrurilor, pentru că aveam foarte puţine, ci din pricina stării mizerabile în care se aflau chiliile de la Nea Skiti. Atunci era perioada de după război, când ţara trecea printr-o gravă criză produsă de situaţia internă dezastruoasă. Din pricina primejdiei răpirii turmelor de animale de către trupele duşmane, guvernul de atunci a îngăduit păstorilor să se adăpostească în peninsula Athonului pentru mai multă siguranţă. Aceştia însă n-au pierdut ocazia să răpească, să strice şi să distrugă locurile şi lucrurile, ca să-şi asigure confortul dorit. Nu ştiu dacă s-a făcut vreodată o apreciere oficială a pagubelor pricinuite de acest flagel în istoria contemporană a Sfântului Munte. În orice caz, la noi acolo, din fericire, n-au produs decât o singură pagubă, deoarece n-au stat mult. Ca să se încălzească, au tăiat duşumelele, uşile, ferestrele şi orice exista acolo făcut din lemn, cum ar fi rafturile şi poliţele din pereţi, distrugând astfel tencuielile. După ce am preluat această stare nenorocită, ca o pradă de război, oricine îşi poate da seama ce trebuia făcut ca aceste locuri să poată deveni locuibile.

Vechiul obicei al Stareţului de a nu avea nimic al nostru, ne-a chinuit atunci mai mult ca oricând, pentru că nu aveam nici mijloace, nici bani ca să ne procurăm cele necesare. Dar familiarizarea noastră de mai înainte cu astfel de locuri şi situaţii, le-a făcut pe toate suportabile. După instalarea noastră improvizată în locurile potrivite, se simţea nevoia construirii grabnice a unei bisericuţe, deoarece Stareţul nu se putea mişca la mare distanţă şi nici nu putea rămâne fără Sfintele Taine. După dorinţa lui a fost preferat iarăşi Cinstitul Înaintemergător ca ocrotitor al nostru. În scurt timp am avut iarăşi mica noastră biserică, la chilia unde stătea Stareţul. Şi de aici a început noua noastră viaţă.

Când am conştientizat că Stareţul îşi jertfise liniştea pentru noi, toată atenţia ne-am îndreptat-o spre noul mediu şi am încercat să creăm condiţii după putere, ca să punem în practică vechiul nostru program, încât să nu se simtă că s-a schimbat locul. Ne temeam foarte mult ca nu cumva să nu-l nemulţumească pe Stareţ locul, care era mai plăcut şi mai uşor accesibil în comparaţie cu zona unde şezuserăm mai înainte. Aici n-am întâmpinat greutăţi, pentru că părinţii locului şi mănăstirea respectau programul nostru. Astfel că în scurtă vreme am reînceput obişnuitul nostru program de mai înainte. Împuţinarea căratului de poveri şi a marilor osteneli, mult mai lesnicioase decât cele pe care le făceam în locurile foarte departe de mare unde şezuserăm, şi-a arătat curând roadele şi în noi, cei mai tineri. Ne-am redobândit sănătatea şi ne rămânea astfel mai mult timp pentru îndeletnicirile duhovniceşti, pe care atât de mult le iubeam datorită râvnei noastre tinereşti.

Dar pentru pururea-pomenitul nostru Stareţ urmările ostenelilor foarte mari şi ale chinurilor deveneau din ce în ce mai vădite. Din zi în zi puterile îl părăseau şi am început şi noi să înţelegem dorinţa „dezlegării” sale, după care totdeauna tânjea şi pe care o cerea. Cea mai mică mişcare îi pricinuia sufocare, cea mai mică osteneală îl dobora şi apăreau simptomele care se observă la un organism bolnav şi epuizat. Obiceiul avut dintru început de a nu-şi încălca programul său de nevoinţă nu-l lăsa să dea înapoi. Acum însă, când se silea pe sine, frământarea lui sufletească ajungea la culme, din câte ne puteam da seama. Pentru el, principiul după care se nevoia era credinţa, iar nu raţiunea. A aplicat după literă spusa lui Pavel: „Mie a vieţui este Hristos, şi a muri dobândă” (Filip. 1, 21).

Stăruinţa lui de a nu ceda în rânduielile lui tipiconale şi în ostenelile ce s-au adăugat în urma mutărilor petrecute, l-au răpus cu desăvârşire. Astfel, două boli grave, una după alta, au pricinuit sfârşitul vieţii sale pământeşti. Era ajunul Anului Nou 1958, când, în mijlocul cefei, i-a apărut un coş mare.

– Este un dar de Anul Nou, copii! ne-a spus. Simt durere şi mâncărime în trup.

A doua zi dimineaţa, când am mers la el, locul acela se umflase şi se iritase mult, iar el tremura şi era complet epuizat. Cu toate acestea nu am reuşit să-l convingem să primească vreun ajutor. După două-trei zile starea lui s-a înrăutăţit mult. Tot trupul său s-a infectat, căci, după cum s-a constatat mai târziu, acel coş era un fel de pseudocontrax care provoca dureri mari.

Ne-am adunat cu toţii şi l-am rugat să primească îngrijire, dar ne-a spus să nu încercăm în zadar, pentru că dorinţa lui dintotdeauna era „să plece”, iar acum îi venise ceasul. Noi am insistat şi atunci a consimţit să facem ce credem. Am cerut ajutor de la părinţii schitului, iar obştea cuvioasă a ieromonahului Chiril împreună cu fratele Macarie s-a oferit să-i facă un tratament cu antibiotice, prin injecţii. Pentru moment am oprit înaintarea bolii, dar era nevoie de un tratament mai îndelungat, care în acest stadiu era foarte dureros. Aproape după un an ar fi putut să se întremeze, fiindcă era complet epuizat. Îndată după aceasta a apărut şi insuficienţa cardiacă, prin care a luat sfârşit viaţa sa pământească.

Pe durata primei sale boli simptomele exterioare şi durerile erau vizibile şi astfel îl puteam sili să primească ajutor. Dar în faza celei de-a doua boli a sa, când au apărut simptomele ei, deja era prea târziu şi nu l-am putut ajuta aproape deloc, deşi şi atunci greu s-a lăsat convins să-l îngrijim.

– Nu vă osteniţi în zadar! ne spunea. Este vremea să plec. În felul acesta doar mă chinuiţi. Dar dacă insistaţi, faceţi ce credeţi.

Am scris unor medici, fii duhovniceşti de-ai Stareţului, simptomele bolii, iar ei ne-au trimis medicamente. Am adus în repetate rânduri medici dinafară şi am făcut tot ce era cu putinţă, dar Dumnezeu nu ni l-a mai lăsat. Într-adevăr, era vremea să plece din lumea aceasta, potrivit dorinţei sale arzătoare.

Odată, pe când îl chinuia insomnia din pricina bolii, l-am auzit vorbind singur în fundul chiliei sale. Cu îndrăznirea pe care o aveam către dânsul, am intrat singur înăuntru ca să văd cu cine vorbeşte şi ce spune, ştiind că nu se afla altul acolo în vremea aceea. L-am găsit ţinând în mâini o icoană a Stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu, pe care o săruta şi cu care vorbea: „Stăpâna mea, Stăpâna mea, nu mă părăsi! Eu mă închin ţie şi tu mă mângâi ca o vie”. Şi era plin de lacrimi.

– Părinte, vorbeşti cu Stăpâna noastră? l-am întrebat. Ce i-ai spus, Părinte? Spune-mi, te rog!

Despre aceasta Stareţul îmi spusese şi altădată, dar eu uitasem. Aşa că mi-a mai povestit o dată.

„În trecut, atunci când aveam ispite, mult mă mângâia Stăpâna noastră prin această icoană. Acum îmi aduc aminte de toate acestea şi mă rog ei. Odată, la Sfânta Ana Mică, înainte de a veni voi, se înmulţiseră ispitele şi mâhnirile şi singura mea mângâiere era icoana aceasta. Mergeam în bisericuţa unde era ea aşezată în catapeteasmă. Acolo, înaintea ei, mă rugam, precum ea însăşi îmi poruncise să am nădejdea mea în ea. Pe durata ispitelor, când se ascunde harul prezenţei ei simţite, suferinţa se măreşte şi omul se roagă cu mai multă căldură: «Degrab vino în ajutorul nostru ca o îndurată şi milostivă, că toate le poţi, câte le voieşti. Căci unde vom găsi alt ajutor afară de tine, cea preamilostivă, tămăduitoarea sufletelor şi a trupurilor noastre?». Şi aşa cum mă aflam, adunat în mine însumi şi plângând înaintea acestei icoane a ei, am simţit – ca şi altădată – prezenţa ajutorului ei. Locul din interiorul acestei biserici este foarte strâmt (distanţa de la catapeteasmă până la strana unde stăteam fiind de abia un metru). Deodată văd că icoana Maicii Domnului străluceşte de lumină, iar apoi dumnezeiescul ei chip ia mărime naturală. Nu mai era icoană, ci ea însăşi, vie, întreagă, prealuminată, în chipul soarelui, cu cele două însuşiri ale ei de maică şi fecioară. Am privit-o eu, smeritul, atât cât a îngăduit firea mea cea muritoare, apoi cu evlavie mi-am plecat faţa spre pământ. Nu o mai puteam privi, pentru că Preasfântul ei Prunc, Preadulcele nostru Iisus, pe Care Îl ţinea în braţele ei, strălucea mai mult decât soarele, potrivit măreţiei Sale. Nimicnicia mea s-a umplut atât de mult cu dragostea Sa, încât nu mai ştiam nimic de mine, ci numai priveam uimit. Atunci am auzit glasul ei cel plăcut şi mai dulce decât mierea, care mi-a spus:

– Nu ţi-am spus să-ţi pui nădejdea în mine? De ce te descurajezi? Iată, ia-L pe Hristos!

Şi întinzându-şi preafericitele ei mâini către mine, Preasfântul Prunc S-a apropiat de mine atât de mult, încât Îl puteam ajunge cu mâna. Eu, neîndrăznind să fac nimic din pricina uimirii, Preabunul Iisus Şi-a întins mânuţa Sa şi m-a mângâiat de trei ori pe frunte şi pe cap. Atunci sufletul meu s-a umplut de o nemăsurată dragoste şi lumină, încât n-am mai putut sta în picioare. Am căzut la pământ, iar după ce ea s-a întors iarăşi în icoana sa, lăsându-mi mângâierea şi mireasma ei, am sărutat cu dor şi lacrimi locul unde a stat Stăpâna tuturor. Locul acela unde a călcat, a răspândit bună mireasmă mult timp, aducându-mi aminte mereu de fericita ei făgăduinţă.

Iată, acestea îi aduc aminte şi că n-am uitat făgăduinţa ei de a mă lua din această viaţă în Împărăţia Fiului ei”.

Într-adevăr, era vădită nespusa lui dragoste faţă de Stăpâna noastră şi credinţa în purtarea ei de grijă maternă, care erau trădate de gesturile pe care le făcea atunci când îi auzea numele sau îi vedea icoana sau când cineva îi cânta vreo cântare de-a ei. Multele ei mângâieri de care se învrednicise şi, în general, deosebita ei purtare de grijă faţă de monahii athoniţi au cucerit în întregime sufletul Stareţului. De aceea orice descriere a credinţei şi a dragostei lui faţă de Stăpâna noastră va fi săracă.

***

Ar fi o mare pagubă să nu vorbim şi despre cealaltă însuşire de temelie a Stareţului nostru, adică despre dragostea şi milostivirea sa faţă de aproapele. Îi iubea în mod deosebit pe cei săraci şi pe cei chinuiţi şi, încă mai mult, pe cei pe care îi păstorea sufleteşte şi pe care nu înceta să-i cerceteze adeseori.

În ultimele lui zile a suferit foarte mult, deoarece respira cu dificultate. Dar şi aceasta a fost pentru noi o lecţie şi o dovadă de răbdare. Participând la durerea sa şi încercând să i-o uşurăm, el ne mângâia dându-ne pilde şi referindu-se mai ales la deşertăciunea lumii. Ne spunea:

– Se apropie ziua mea de plecare. Precum am spus, nu mai sunt bun de nimic, pentru că nu mă pot nevoi.

Pururea-pomenitul nu-şi uita deloc menirea şi în orice împrejurare a vieţii sale îşi afla modul nevoinţei şi al rodirii duhovniceşti prin diferite născociri personale. Nemaiputând să se mişte, nici să se întindă din pricina bolii, stătea într-un fotoliu improvizat plângând mereu deşertăciunea vieţii sale. Îşi aştepta slobozirea din această viaţă ca pe cel mai fericit moment şi murmura tropare de-ale morţilor atunci când nu-l chinuia respiraţia.

– Arsenie, spunea în glumă, când plecăm? Se vede că nu te rogi, de aceea întârziem.

Timp de aproape patruzeci de zile, ultimele din viaţa sa, n-a mâncat nimic, ci numai s-a împărtăşit în fiecare zi şi a gustat puţin harbuz.

Stareţul s-a îngrijit atât de mult de plecarea sa, încât ai fi crezut că într-adevăr în orice clipă trebuia să călătorească, aşteptând venirea mijlocului de transport. Noi am încercat cu disperare, prin orice mijloace am putut, ştiinţific şi practic, să-l uşurăm, deoarece dispneea îl chinuia mult uneori. El însă ne spunea:

– Nu vă osteniţi fiilor, nu trebuie să mai rămân. De cât timp aştept ceasul acesta! Rugaţi-vă numai ca nimic să nu-mi împiedice nădejdea mea. Cât timp trăieşte omul, nu poate să nu se îngrijească de plecare.

S-a pregătit mult toată ziua de 14 august. Gândindu-se la ziua următoare, la sărbătoarea Adormirii, nu mai avea răbdare. Aştepta ceva. În acelaşi timp, şi starea sănătăţii sale s-a înrăutăţit. Au trecut pe la el şi prietenii lui mireni şi l-au heretisit. Când îi spuneau de însănătoşire, el le răspundea:

– Nu! Nu! Plec repede! După trei zile, când veţi auzi clopotele, să ştiţi că prietenul vostru a plecat. Socotesc că de Adormirea Maicii Domnului.

A doua zi, la pomenirea Adormirii Stăpânei noastre Născătoarea de Dumnezeu, a venit la Liturghie cu multă osteneală, a cântat: „Sfinte Dumnezeule…” şi s-a împărtăşit pentru ultima dată, spunând: „Merinde pentru viaţa veşnică”. A privit cu stăruinţă icoana Stăpânei noastre, pe care atât de mult o iubea, ca şi cum i-ar fi cerut ceva. Ceva de care ea ştia bine. Lacrimile lui liniştite mărturiseau dorinţa ascunsă a sufletului său faţă de aceea care de atâtea ori îl mângâiase şi-i ceruse să-şi aibă singura nădejde întru dânsa, în multa ei milostivire.

Dar, oare, şi nouă, care locuim în această Grădină dumnezeiască a ei, Preadulcea noastră Stăpână nu ne spune tainic să nădăjduim în ea? Oare purtarea ei de grijă, vie şi vădită în viaţa noastră de toate zilele, nu este o reamintire continuă că dragostea ei maternă este totdeauna cu noi?

O, Preadulcea noastră Stăpână, adevărata ancoră a nădejdii noastre, oare unde în altă parte să ne punem nădejdea noi, smeriţii, în aceste zile rele, în care toate s-au întors pe dos, fără numai în neschimbata ta purtare de grijă şi în îndrăznirea ta de Maică către Fiul tău? Cât de frumos este stihul către Stăpâna noastră din Canonul alcătuit de Ioan al Evhaitelor (Cântarea IX, Duminică, glas 6), pe care nu cred să nu-l ştie cineva dintre athoniţi: „Ca robul ce-şi ridică privirile spre mâinile stăpânului, aşa şi eu îmi înalţ ochii trupeşti şi sufleteşti către tine, Prealăudată Stăpână şi Doamnă şi viaţa mea, ca să te milostiveşti spre mine”![1]

Cu această căldură şi credinţă a pornit pururi-pomenitul nostru Stareţ şi cu această nădejde şi-a îndreptat ultima lui rugăciune către ocrotitoarea şi păzitoarea acestui loc de nevoinţă, care este Sfântul Munte. Acesta îşi va continua misiunea sa nobilă până la sfârşit, misiune care a început acum mai bine de o mie de ani.

Stăpâna noastră şi-a împlinit cu prisosinţă făgăduinţa faţă de pururea-pomenitul, care, nădăjduia în ea, prin acest ultim dar al ei, şi anume că i-a luat sufletul în ziua Adormirii ei.

Şezând în scaunul său şi luptându-se cu necontenita sa dispnee, după ce a dat tuturor binecuvântarea sa, l-a chemat pe părintele Arsenie să stea aproape de el, ca întotdeauna. Când părintele Arsenie a vrut să-i frece picioarele pentru a-l uşura puţin, nu l-a lăsat, ci i-a spus:

– Încetează, părinte Arsenie! Nu mai face nimic! Toate s-au terminat! Plec!

Apoi a luat mâna nedespărţitului său nevoitor, ca şi cum l-ar heretisi pentru ultima dată, a privit puţin în sus şi, liniştit, şi-a dat fericitul său suflet.

Când ne-am adunat cu toţii împrejurul lui, el nu se mai afla printre noi. După ce a prăznuit împreună cu noi dumnezeiasca mutare a Stăpânei noastre, Născătoarea de Dumnezeu, a plecat să prăznuiască şi în Ceruri această zi veselitoare. Era vineri dimineaţa, după răsăritul soarelui. În următoarea zi s-a săvârşit înmormântarea sa acolo unde s-a sfârşit, potrivit dorinţei sale. Au venit toţi părinţii schitului, care nutreau un deosebit sentiment de preţuire faţă de el.

***

Îi iubea pe toţi şi era iubit de toţi. Nu numai fraţii cei apropiaţi în Hristos, ci şi puţinii oameni duhovniceşti care l-au întâlnit au văzut înalta sa măsură duhovnicească. Deşi evita întâlnirile, Stareţul l-a cunoscut pe fericitul stareţ Ieronim, atunci când a mers în Eghina împreună cu părintele Arsenie. După această întâlnire, părintele Ieronim a nutrit o deosebită evlavie faţă de Stareţ. De asemenea, pururea-pomenitul stareţ Sofronie îl cerceta pe Stareţ, pe care îl considera un „general al duhului” şi despre care ne spunea că a fost unul din cei şapte mari asceţi pe care îi cunoscuse în viaţa sa. Iar fericitul stareţ Gavriil Dionisiatul scrie despre Stareţul Iosif că părerea comună îl arată pe el ca pe cel mai niptic, străvăzător şi isihast al vremii noastre, constituind o excepţie printre monahii din generaţia noastră”[2].

În ultimele zile înainte de adormirea sa, i-a spus unuia dintre fraţii noştri, care nu a putut să ajungă la înmormântarea sa şi căruia nu-i fusese cu putinţă să se afle alături de noi:

– Când voi pleca, te voi cerceta acolo unde eşti.

Într-adevăr, pe fratele acesta, precum ne-a spus el însuşi mai târziu, Stareţul l-a cercetat exact în a patruzecea zi după adormirea sa, chiar în chilia sa, umplând-o de bună mireasmă.

De asemenea, în Tesalonic locuia o bătrână evlavioasă şi foarte apropiată Stareţului, care ne-a spus că la 15 august, adică în ziua săvârşirii sale, a cercetat-o acolo unde locuia. Şi aceea l-a întrebat cu uimire:

– Părinte, cum de te afli aici? Nu cumva ai murit?

– Da, i-a răspuns el. Am venit să-mi iau rămas bun.

Desigur, există şi multe alte întâmplări asemenea acestora. De multe ori, după moartea sa, s-a arătat şi i-a mângâiat pe mulţi, fapte pe care noi nu le însemnăm aici, ci lăsăm să le spună aceia singuri, mai ales că însuşi Stareţul nu dădea importanţă acestor lucruri.

(Monahul Iosif Vatopedinul, Stareţul Iosif Isihastul. Nevoinţe, experienţe, învăţături, traducere de Ieroschimonah Ştefan Nuţescu, Editura Evanghelismos, Bucureşti 2001, pp. 90-98)

[1]Sfântul Nicodim Aghioritul, Theotokarion, glasul 8, Duminică, Cântarea a 9-a.

[2]Arhim. Gavriil Dionisiatul, Lavsaiconul Sfântului Munte, Ed. Sfânta Mănăstire Dionisiu, Ediţia a 2-a, 2002, p. 218.

De la același autor

Ultimele din categorie