Arhimandritul Neonil Buzilă de la Mănăstirea Neamţ (1789–1853)

Arhimandritul Neonil Buzilă a fost cel mai renumit stareţ al Mănăstirii Neamţ din secolul al XIX-lea. Personalitatea sa se impune în istoria monahismului nostru atât prin înalta sa trăire duhovnicească şi prin înţelepciunea cu care a crescut atâtea suflete în dragostea de Hristos, cât şi prin devotamentul cu care s-a pus pe sine şi întreaga mănăstire în slujba Bisericii, a neamului şi a aproapelui.

Stareţul Neonil s-a născut în satul Valea Seacă (Suceava), în anul 1789. Părinţii săi, deşi săraci, i-au dat o creştere aleasă. În anul 1802, când avea numai 12 ani, a intrat în viaţa monahală, fiind încredinţat unchiului său, Arhimandritul Ilarie, din Mănăstirea Neamţ. În anul 1808 a fost călugărit, iar mai târziu, hirotonit diacon şi preot.

Între anii 1827–1832, a fost preot slujitor şi duhovnic la Catedrala mitropolitană din capitala Moldovei, fiind preţuit şi căutat de toţi locuitorii oraşului, „căci era dulce la cuvânt şi la toţi primit şi iubit”. Între anii 1832–1834, ca stareţ al Mănăstirii Bărboi din Iaşi, s-a îngrijit de reînnoirea acestui sfânt lăcaş, fiind cinstit cu treapta de arhimandrit.

După moartea stareţului Dometian (1834), Arhimandritul Neonil este ales stareţ al Mănăstirii Neamţ, pe care o conduce cu înţelepciune timp de doi ani (1834 și 1835). În urma unor intrigi din afară, este schimbat din stăreţie, apoi reales între anii 1838–1839. După doi ani este înlocuit pentru a doua oară şi surghiunit la Mănăstirile Slatina şi Vorona, datorită caracterului său devotat şi statornic. În anul 1843 arhimandritul Neonil este ales pentru a treia oară stareţ al Mănăstirilor Neamţ şi Secu, pe care le păstoreşte cu o neegalată pricepere timp de încă zece ani. În această scurtă perioadă, deşi suferind, reuşeşte să aducă în marea lavră un viu suflu de înnoire duhovnicească şi culturală.

Stareţ şi duhovnic ales, călugăr învăţat şi scriitor iscusit, iconom devotat al casei lui Dumnezeu şi părinte al săracilor, slujitor adevărat al Bisericii şi fiu credincios al neamului, iată pe scurt marile virtuţi ale stareţului Neonil, specifice, de altfel, Ortodoxiei româneşti.

După şapte ani de suferinţă, marele stareţ Neonil Buzilă, împăcat cu sine, cu oamenii şi cu Dumnezeu, se mută în odihna lui Hristos, plâns de tot soborul, la 16 octombrie 1853, şi este înmormântat în pridvorul bisericii ctitorite de Ştefan cel Mare, precum se vede până astăzi.

(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 389-390)