A venit la părintele Vichentie un stareţ renumit şi au vorbit mult împreună despre mântuirea sufletului. La urmă, i-a zis bătrânul: 

– Părinte stareţ, sfinţia ta obligi pe călugări să postească câte două sau trei zile, chiar dacă unii nu pot. Nu este mai bine să-i laşi după puterea şi voinţa lor?

– Eu nu fac aşa. Le dau post, dar cu pâinea pe masă. Cred că mai mare plată vor avea. Îi învăţ să postească cu pâinea dinainte. Că „pe dătătorul de bună voie îl iubeşte Dumnezeu”.

Spunea ucenicul că părintele Vichentie mergea uneori la bucătărie şi zicea bucătarului: 

– Ascultă, mata, părinte, fă mâncare destulă, pentru toată lumea; pune untdelemn cât trebuie şi o fierbe bine, să fie bună, ca să nu cârtească, nici să se îmbolnăvească părinţii.

Spunea iarăşi ucenicul că bătrânul venea regulat la masă cu părinţii, dar el nu mânca. Numai seara gusta puţin. Servea la masă, citea cuvânt de învăţătură şi privea cu dragoste cum mănâncă fiecare. Uneori, îi ziceau ceilalţi: 

– Mănâncă şi sfinţia ta, părinte stareţ.

– Iertaţi-mă, părinţilor, am mâncat la stăreţie cu cineva şi nu mai pot mânca. Vai, aşa m-am săturat!

Se mai spunea despre dânsul că, dacă observa la masă pe cineva că nu mănâncă, se apropia de el şi-i zicea: 

– De ce stai mata şi nu mănânci? Ia, frate, şi mănâncă. 

– Iartă-mă, preacuvioase, m-am săturat. 

– Aşa, frate, să vă înfrânaţi dinainte cu mâncarea. Cel mai bun post este să mănânci fără să te saturi. Iar dacă posteşti de frica stareţului, acela este post de silă, iar nu din dragoste.

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 565-566)