Predică la Duminica a IV-a după Paşti - a Slăbănogului - IPS Irineu Pop-Bistriţeanul

În calitate de creştini, avem datoria să cercetăm biserica spre a ne închina lui Dumnezeu şi a primi binecuvântările Sale: milă, iertare de păcate, ajutor în necazuri şi nevoi, pace şi bucurie. Mântuitorul nostru ne promite: „Dacă doi dintre voi se vor învoi în privinţa unui lucru pe care îl vor cere, se va da lor de către Tatăl Meu, Care este în ceruri” (Mt. 18, 19).

Locaşul bisericesc este casa lui Dumnezeu.

 

Dreptmăritori creştini,

 

Duminica de astăzi se numeşte Duminica Slăbănogului. Sfânta Evanghelie ne vorbeşte despre Scăldătoarea Oilor numită Vitezda, a cărei apă vindeca pe bolnavul care intra în ea, îndată după ce un înger al Domnului se pogora şi o tulbura.

Aici stătea un paralitic care, de 38 de ani, aştepta să fie ajutat să intre în apa vindecătoare.

Iisus Hristos apare şi-i redă sănătatea întreagă, poruncindu-i să-şi ridice patul suferinţelor îndelungate şi să se întoarcă la casa sa.

Domnul ne caută şi pe noi şi ne găseşte într-o altă VITEZDĂ, în sfânta biserică, în locaşul de închinare, unde El Însuşi ne atinge cu iubirea Sa, ne dă apa tămăduitoare a cuvântului Evangheliei, a harului Sfintelor Taine.

 

Iubiţi credincioşi,

 

În Sfânta Scriptură, Biserica este numită „casa lui Dumnezeu” (I Pt. 4, 17) sau „biserica lui Dumnezeu” (I Cor. 1, 2) în înţelesul de locaş sfinţit, destinat special pentru oficierea cultului divin public.

Foişorul de sus de pe Sion, în care Hristos Şi-a oferit Trupul şi Sângele Său spre mâncare şi băutură şi în care s-au deschis porţile Bisericii pentru omenirea toată, îl avem şi noi astăzi, în mijlocul nostru, cu pogorâri ale Sfântului Duh, cu tot felul de daruri divine.

Orice spaţiu liturgic, sfinţit de arhiereu, este un nou Sion, un nou „foişor de sus”, unde Dumnezeu Se coboară la noi. După Învierea Sa din morţi, Mântuitorul Hristos S-a arătat, în repetate rânduri, Sfinţilor Apostoli în Ierusalim, pe când aceştia se aflau adunaţi, în stare de rugăciune, cu uşile casei încuiate, de frica iudeilor (In. 20, 19; Lc. 24, 33-36). Şi după ce călătoreşte, fără să fie cunoscut, cu Luca şi Cleopa pe drumul spre Emaus, Domnul rămâne cu cei doi ucenici într-o casă, pentru a li se descoperi la frângerea pâinii (Lc. 24, 28-31).

Desigur că toate aceste case-locaşuri au fost sfinţite de plenitudinea prezenţei Mântuitorului în mijlocul ucenicilor Săi şi prin săvârşirea Euharistiei. Tot într-un locaş de rugăciune, Sfinţii Apostoli, împreună cu Maica Domnului şi femeile mironosiţe, au ales prin tragere la sorţi pe Matia ca să ia locul lui Iuda cel căzut din apostolat.

În acelaşi locaş, numit „încăperea de sus, unde se adunau de obicei” Apostolii cu Maica Domnului şi femeile mironosiţe (Fapte 1, 13-14), în ziua Cincizecimii, S-a pogorât Sfântul Duh asupra Apostolilor (Fapte 2, 1-4).

Aşa cum cunoaştem din cartea Faptelor Apostolilor şi din cuvintele Sfântului Apostol Pavel cuprinse în epistolele sale, cei dintâi creştini, în timpul propovăduirii apostolice, se adunau în case anume alese, în prima zi a săptămânii (Dies Dominica), pentru a se ruga şi pentru a se împărtăşi din frângerea pâinii - Sfânta Euharistie (Fapte 20, 7-8).

Tot în Faptele Apostolilor se aminteşte de „biserica” din Ierusalim, care făcea rugăciuni stăruitoare, în formă de ectenii, pentru Sfântul Apostol Petru ce se afla în închisoare (Fapte 12, 5). Aici cuvântul de „biserică” este iarăşi folosit atât pentru adunarea sau comunitatea credincioşilor cât şi pentru locaşul în care avea loc adunarea.

De asemenea, Sfântul Apostol Pavel aminteşte de „biserica din casa lui Acvila şi Priscila” (Rom. 16, 3-5; I Cor. 16, 19) precum şi de „biserica din casa lui Nimfas” (Col. 4, 15). Înţelesuri de locaşuri îl pot avea şi „bisericile Asiei” (I Cor. 16, 19) şi „toate bisericile lui Hristos” (Rom. 16, 16).

După cum vedem, încă din vremea Sfinţilor Apostoli s-au destinat anume încăperi pentru adunarea credincioşilor, pentru rugăciune, pentru săvârşirea Tainelor şi pentru ascultarea cuvântului lui Dumnezeu.

Astfel, Apostolul neamurilor îl învăţa pe Timotei să ştie cum trebuie să petreacă „în casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului Celui viu, stâlp şi temelie a adevărului” (I Tim. 3, 15).

Prin urmare, locaşurile creştine de cult nu s-au arătat ca nişte locaşuri publice în primele timpuri ale creştinismului. Ele trebuiau să fie casele unor familii creştine şi au căpătat acel caracter public când numărul creştinilor a crescut, iar persecuţiile s-au mai domolit.

Adunându-se în aceste locaşuri de cult, în care se întăreau în credinţă prin „rugăciune şi cântări duhovniceşti” (Efes. 5, 9), creştinii au încredinţarea în prezenţa şi lucrarea lui Dumnezeu, culminând în prezenţa lui Hristos pe Altar, sub chipul pâinii şi al vinului, după „frângerea pâinii” şi „binecuvântarea paharului” (Fapte 2, 42; Didahia - Învăţătură a celor 12 Apostoli).

Bisericile creştine primare au slujit unuia şi aceluiaşi scop, anume de a fi locul de întâlnire al credincioşilor pentru sfintele slujbe, pentru Sfintele Taine, în special pentru Botez şi Euharistie, pentru Hirotonie şi celelalte.

Când persecuţiile asupra creştinilor s-au mai liniştit, încă din primele secole creştine, au apărut şi locaşurile de cult publice.

Astfel, în secolul al II-lea apar acele săli publice de cult numite basilici. Pe la anul 150, episcopul din Smirna era în măsură să predea învăţăturile creştine în clădiri, ce se numeau basilike aule. La început, acestea erau săli publice şi foarte curând, creştinii au dat şi ei numele acestor săli în care aveau loc adunările creştine.

În secolul al II-lea, existau două asemenea basilici creştine în Smirna. Exista, de asemenea, o basilică în Siria la Chaqqua, ce pare că fiinţa pe la sfârşitul secolului al II-lea, iar Epifanie al Ciprului spune că un adept al lui Origen, la începutul secolului al III-lea preda învăţătură creştină în astfel de basilici (basilike aule).

Cu acest nume, locaşuri creştine de cult s-au ridicat, desigur şi la traco şi daco-romanii creştini din Peninsula Balcanică şi din nordul Dunării de Jos, aflaţi sub stăpânire romană.

Acest nume se păstrează şi astăzi, deoarece numele de „biserică” vine de la basilica şi atestă astfel vechimea creştinismului la români. La daco-romani, înţelesul de săli publice al acestor locaşuri s-a modificat în înţelesul de case ale Împăratului Dumnezeu.

Prin aceasta, spune părintele Dumitru Stăniloae, se subliniază adevărul că locaşul unei biserici Îl are prezent şi locuitor în el pe Dumnezeu Cel în Treime închinat şi slăvit. Şi aceasta a dus la sentimentul de sfinţenie a locaşului bisericesc ce s-a păstrat până astăzi în Ortodoxie.

Cu timpul, s-au înălţat edificii creştine pe mormintele martirilor, în locurile unde au vieţuit Sfinţii şi „acolo unde Duhul lui Dumnezeu a arătat că este potrivit să se zidească locaşuri de cult”. „În Sfânta Biserică - cum zice mitropolitul Nicolae al Krutiţelor - este locul naşterii noastre duhovniceşti prin Taina Botezului, al luminării şi al pregătirii noastre pentru viaţa veşnică. Aici este locul de odihnă pentru noi toţi, din ziua tinereţii până la cea din urmă suflare omenească”.

Sfântul Gherman, patriarhul Constantinopolului o numeşte „cerul pe pământ, unde locuieşte şi Se preumblă Dumnezeu”.

Biserica a fost închipuită de patriarhi, prezisă de prooroci, întemeiată de Mântuitorul, zidită de Apostoli, împodobită prin episcopi şi desăvârşită prin martiri. În ea se săvârşeşte necontenit Sfânta Jertfă, se propovăduieşte Evanghelia şi lucrează Duhul Sfânt la sfinţirea noastră.

În ea stau împreună şi aduc laudă lui Dumnezeu credincioşii şi Îngerii, precum cântăm la Sfânta Liturghie: „Noi, care pe Heruvimi cu taină închipuim” sau „Acum Puterile cereşti împreună cu noi nevăzut slujesc”.

 

Iubiţii mei,

 

În calitate de creştini, avem datoria să cercetăm biserica spre a ne închina lui Dumnezeu şi a primi binecuvântările Sale: milă, iertare de păcate, ajutor în necazuri şi nevoi, pace şi bucurie. Mântuitorul nostru ne promite: „Dacă doi dintre voi se vor învoi în privinţa unui lucru pe care îl vor cere, se va da lor de către Tatăl Meu, Care este în ceruri” (Mt. 18, 19).

Venind în casa lui Dumnezeu, ne simţim ca pe Muntele Fericirilor, pe care stând, Hristos ni Se adresează nouă prin urmaşii Apostolilor, episcopi şi preoţi, atunci când aceştia propovăduiesc Evanghelia.

Dacă urmăm poveţele lor, Îl ascultăm chiar pe Iisus Care spune: „Cine vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă” (Lc. 10, 16).

În locaşul bisericesc, devenim copii ai Aceluiaşi Părinte ceresc, rugându-ne împreună, cântând împreună laude sfinte, împărtăşindu-ne din acelaşi potir, fiind într-adevăr „o inimă şi un suflet” (cf. Fapte 4, 32), ca primii creştini din Ierusalim.

Aici ne simţim mlădiţe ale aceluiaşi Trup duhovnicesc, ale lui Hristos, „Viţa” cea adevărată (cf. In. 15, 1-5).

Să mulţumim Domnului că avem acest locaş de închinare, Vitezda binecuvântată, unde ne tămăduim de toate neputinţele sufleteşti şi trupeşti, şi gustăm „apa cea vie”.

Recunoscători pentru toate câte le primim aici, să zicem cu psalmistul: „Cât de iubite sunt locaşurile Tale, Doamne al puterilor! Doreşte şi se sfârşeşte sufletul meu după curţile Domnului... . Fericiţi sunt cei ce locuiesc în casa Ta; în vecii vecilor Te vor lăuda” (Ps. 83, 1-5). Amin.

De la același autor

Ultimele din categorie