Cartea înțelepciunii lui Solomon – Capitolul 17
Capitole:12345678910111213141516171819
1. Judecăţile Tale sunt mari şi anevoie de lămurit, de aceea cugetele fără învăţătură sunt în rătăcire.
2. Nelegiuiţii, având încredinţarea că pot să asuprească neamul sfânt, zăceau închişi sub acoperişurile lor – înlănţuiţi de întuneric şi robii unei nopţi fără ziuă – şi fugari erau de la veşnica Ta purtare de grijă.
3. Şi când socoteau că vor rămâne ascunşi cu tainicele lor păcate, în vălul întunecat al uitării, risipiţi au fost şi înspăimântaţi amarnic şi tulburaţi au fost de năluciri.
4. Adăposturile unde se închideau nu i-au scutit de spaime, căci în jurul lor răsunau zgomote care îi înfricoşau şi arătări posomorâte îi umpleau de groază.
5. Nu era nici un foc care să poată să-i lumineze şi văpăile vii ale stelelor nu puteau să risipească acea noapte înfricoşătoare.
6. Câteodată li se arăta o învâlvorare înspăimântătoare care se aprindea de la sine şi, zguduiţi de această vedenie, cu pricină necunoscută, socoteau arătările şi mai grozave încă.
7. Meşteşugul copilăros al vrăjitorilor nu mai putea nimic şi îngâmfarea lor că ştiu ceva ieşise de ruşine.
8. Ei care ziceau că pot să gonească din inima bolnavă spaimele şi tulburările, chiar ei zăceau acum plini de ruşinoasă spaimă.
9. Şi măcar că nu era prea mare grozăvia care să-i înspăimânteze, totuşi fiarele care treceau şi şerpii care fluierau îi îngrozeau, şi se topeau de frică şi închideau ochii să nu mai vadă prăpădul ce-i pândea din toate părţile.
10. Fiindcă răutatea inimii este plină de temere, ca una ce se ştie vinovată şi mustrată ea de sine însăşi; ea îşi vede mărită nenorocirea,
11. Căci spaima nu este altceva fără numai lepădarea oricărui ajutor care-ţi vine de la dreapta judecată.
12. Şi când scade nădejdea în adâncul inimii, te sperii şi mai mult, dacă nu ştii care este pricina de unde îţi vine chinul.
13. Iar ei – în noaptea aceea când li se tăiaseră orice puteri şi care venise peste ei din iadul priponit – dormind de-a valma,
14. Aci se zbăteau îngroziţi de arătări pocite, aci mureau de golul din inimile lor, căci o groază neaşteptată şi fără de veste pusese stăpânire peste ei.
15. Şi tot aşa ceilalţi, oricare ar fi fost, cădeau vlăguiţi şi rămâneau aşa, închişi ca într-o închisoare fără zăvoare.
16. Şi plugar de era cineva, ori cioban cu oile, ori muncitor prins la muncile câmpului, apucaţi fără de veste, îndurau această nenorocire fără scăpare,
17. Fiindcă toţi erau ferecaţi cu acelaşi lanţ de întuneric. Şi atunci vântul şuierător şi glasul cu bun viers al păsărilor din desişuri şi năvala apelor aprige
18. Şi bubuitul stâncilor care se prăvălesc şi fuga nevăzută a animalelor săritoare şi răcnetul fiarelor cumplite şi sunetul care se frânge şi se răsfrânge în peşterile munţilor – acestea toate îi făceau să-şi dea duhul de frică.
19. Căci în vreme ce toată făptura era luminată cu strălucitoare lumină şi fără împotrivire îşi vedea de lucrul său,
20. Numai peste aceia se întindea o noapte grea, care era chipul întunericului celui ce avea să-i înghită, şi ei pentru ei înşişi erau mai grea povară decât acel întuneric.
