Fiind întrebat care trebuie să fie virtuţile unui călugăr, Părintele Iachint Unciuleac a zis:

– Smerenia. Smerenia este virtutea din care se nasc toate virtuţile. Dacă ai smerenie, ai temelia vieţii duhovniceşti. Fără smerenie nu poţi să zideşti. Rugăciunea, dacă este aşezată pe smerenie şi izvorăşte din smerenie, atunci curge, cântă inima. Dar dacă nu este aşezată pe smerenie, deşi te străduieşti, rugăciunea este ca o aramă răsunătoare şi ca un chimval răsunător. Aşa se face rugăciunea pentru cel care nu se roagă cu smerenie. Rămâne numai la nivelul de jos, nu se urcă spre înălţimi.

La monahi aprecia tăierea voii, căci ştia că ascultarea şi tăierea voii nasc smerenia cea mai adâncă. Se necăjea foarte mult când se făcea ceva fără binecuvântare. Se mâhnea, deşi nu certa mult, dar în câteva cuvinte spunea ceea ce trebuie.

Părintele Iachint mai spunea:

– Mântuirea sufletului presupune angajare totală şi voinţă puternică de a părăsi păcatul. Când omul nu este ferm şi hotărât şi nu urăşte din toată fiinţa sa păcatul, atunci ispitele şi căderile sunt foarte lesnicioase.

Iar ucenicului său celui mai apropiat îi spunea:

– Citeşte, frate, citeşte cărţi sfinte, căci cine are o asemenea preocupare sfârşeşte prin a cădea la picioarele Crucii şi de acolo se îngroapă cu Iisus şi înviază cu Iisus. Acesta este canonul pe care ţi-l dau.

După ce s-a retras din stăreţie, Părintele Iachint s-a rugat mai mult cu rugăciunea lui Iisus. Nu a fost un om al pravilei, nu a fost un om care să ia Psaltirea şi Ceaslovul şi să le citească. Le recomanda şi pe acestea, dar ţinea la rugăciunea neîncetată către Dumnezeu. „Cine se roagă numai din Ceaslov sau din carte, acela nu se roagă” – spunea el.

Aşa a trăit şi aşa a murit marele stareţ şi duhovnic, Părintele Iachint.

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, p. 738)