Gheronda Arsenie cel din peșteră (9)

 

Minunat este faptul că deși au umblat cu picioarele goale pentru 3-4 zile prin zăpadă, nu au suferit nici o degerătură, nici alte vătămări corporale. Harul lor dumnezeiesc i-a păzit nevătămați.

Altă dată, mi-a spus părintele Arsenie, ca să mă nevoiesc prin lipsa hranei, când a venit seara, mi-a zis:

- Haide, părinte Arsenie, hai să mâncăm posmagi. Zi rugăciunea mai înainte de masă. „Mânca-v-or săracii și se vor sătura...” Eu m zis rugăciunea, dar mai înainte de a începe să mănânc, mi-a zis iarăși gheronda:

- Părinte Arsenie, să presupunem că am mâncat. Așadar, spune acum rugăciunea de mulțumire. Eu deși eram flămând, totuși de dragul ascultării, m-am ridicat și am zis rugăciunea de mulțumire. „Mulțumim Ție, Hristoase,... ”. Da, dar același lucru l-a repetat alte trei sau patru seri. În a patra zi, m-am istovit. Să mai zic și că toată ziua am muncit la lucrul de mână și noaptea am săvârșit priveghere postind desăvârșit. Atunci i-am spus lui Gheronda că nu mai pot îndura încă o seară nemâncat, ce să fac?

- E, diseară hai să mâncăm, mi-a răspuns Gheronda.

Atâta evlavie și ascultare avea fericitul părinte Arsenie la gheronda lui, încât după adormirea lui gheronda Iosif, părintele Arsenie avea jos la căpătâiul lui fotografia lui. Cine îl întreba cine este cel din fotografie îi răspundea: Cu acest gheronda am trăit împreună timp de patruzeci de ani. Umblam pretutindeni desculți, fie iarnă, fie vară.

Din puține mărturii există o tradiție că în Sfântul Munte trăiesc șapte sau doisprezece asceți care se arată rar. Locuiesc în locuri pustii și neumblate și că unii oameni i-ar fi văzut.

Într-o noapte la schitul Sfântului Vasile băteau clopotele de Duminică într-un mod regulat. Nu ca să însemneze vreo sărbătoare, sau sosirea vreunei persoane oficiale, ci pentru ceva neașteptat. Cu o seară înainte zăpada căzuse și ajunsese cam de jumătate de metru. De la Sfânta Ana unde se aflau cei doi asceți trebuiau să se întoarcă la chilia lor, la Schitul lor, dar cum s-o pornească? Zăpada cădea neîncetat și ei erau desculți. Și totuși trebuiau să se întoarcă. Hotărârea a fost luată fulgerător de cei doi, lăsându-și viața lor în mâinile lui Dumnezeu și ale Pururea Fecioarei Maria, egumena Sfântului Munte. Pe înnoptate au ajuns la Schitul lor umblând desculți prin zăpadă. Unul dintre monahi a văzut urme de la picioarele goale ale unor oameni. I-a înștiințat și pe ceilalți. Au bătut clopotele ca să se adune toți părinții și să caute pe nevăzuții asceți goi ai Athonului. Luându-se după urme au ajuns la chiliile tinerilor asceți. Au bătut în ușă.

- Unde sunt asceții cei goi?

- Care asceți?

- Nu-i ascundeți de noi, părinților. Iată, pe aici au trecut. Nu vedeți afară urmele de la picioarele lor goale?

Părintele Arsenie le-a spus:

- Bre, părinților, noi am umblat. Nu există aici asceți goi.

Aceștia nu s-au lăsat convinși cu nici un chip.

- Nu erați voi. Există asceți goi în Munte.

Am văzut și ne-am silit să-i convingem pe Părinții de la Schit că nu au trecut pe la chiliile noastre nevăzuții și netrupeștii asceți ai Athonului.

Minunat este faptul că deși au umblat cu picioarele goale pentru 3-4 zile prin zăpadă, nu au suferit nici o degerătură, nici alte vătămări corporale. Harul lor dumnezeiesc i-a păzit nevătămați.

Și aceasta s-a întâmplat de mai multe ori, fiindcă de mulți ani, zicea părintele Arsenie, picioarele noastre nu mai văzuseră papuci. Întreaga iarnă, prin frigul acela tăios care cobora de pe Athonul înghețat, nu foloseam nici sobe pentru încălzit. Adeseori urcam iarna la Kathisma (Așezare sihăstrească) Preasfintei Născătoare de Dumnezeu din Athos și petreceam nopțile rugându-ne și făcând metanii până în zori.

Într-o seară, cum mi-a povestit, părintele, au ajuns la Bisericuța Preasfintei epuizați după o călătorie de mai multe ore prin zăpada înghețată. Iar Preasfânta le-a pregătit o surpriză. Două mere, cu totul proaspete și înmiresmate atârnau în fața Icoanei Născătoarei de Dumnezeu. Gheronda Iosif, văzând merele la icoană, a zis către părintele Arsenie: „Părinte Arsenie, aceste mere nu știm dacă cineva le-a adus și le-a atârnat înaintea icoanei Panaghiei noastre. Sigur sunt un dar al ei ca să ne întărim”.

Le-au mâncat, dar dulceața lor n-au putut-o descrie altora. Aceasta se întâmpla la sfârșitul lui februarie și nedumerirea lor era evidentă. De unde să se afle pe o vreme ca aceea asemenea înmiremate mere în acel loc? Au înțeles că Panaghia i-a binecuvântat cu un dar din grădina Raiului.

„Altă dată, mi-a spus gheronda Arsenie, am ajuns la bisericuța Panaghiei noastre, dar era atât de multă ceață încât nu vedeam deloc înaintea noastră. Atunci gheronda meu, părintele Iosif a considerat că este mai indicat să priveghem acolo unde am ajuns până se va lumina de ziuă. Exista teama că, dacă ne vom continua drumul nostru, vom cădea în prăpăstii sau vom aluneca și vom fi uciși. Ne-am început după obicei privegherea cu metanierul, ca și cum ne-am fi aflat în chiliile noastre. De cum s-a luminat de ziuă, ce să vezi? Eram chiar lângă poarta bisericuței Panaghiei noastre. Am intrat înăuntru și i-am mulțumit că ne-a întărit”.

Cei doi asceți trăiau cu atâta dispreț față de trupul lor, încât de când au plecat din lume, nu s-au spălat, în afară de spălatul de dimineață pe față. Se lepădaseră desăvârșit de sine și trăiau numai pentru Hristos. Trudnicele lor osteneli și călătoriile lor și miile de metanii de noapte, urcușurile și coborâșurile printre prăpăstioasele stânci ale schitului Sfântul Vasile le-au făcut o voință de granit, iar cugetul lor devenise eroic și de neclintit. Transpirația le curgea râu pe trup, dar ei rareori schimbau cămașa de corp, se zvânta pe ei. Când schimbau cămașa, după câteva luni, culoarea ei era negru-roșu. Era neagră de atâta purtat și nespălat și roșie de la mulțimea ploșnițelor, păduchilor și puricilor care îi mâncau, iar ei omorau aceste vietăți însetate de sânge cu ajutorul unui lemn care avea forma unei linguri.

De la același autor

Ultimele din categorie