– Părinte Paisie, spuneţi-mi câteva cuvinte despre satul natal, despre părinţii sfinţiei voastre şi despre anii copilăriei.

– Întrebarea sfinţiei tale mă îndeamnă să mă fac mic, să mă văd în satul meu natal, Stroieşti din comuna Lunca, judeţul Botoşani, şi în casa părinţilor mei, Ioan şi Ecaterina Olaru. Ţin minte că tatăl meu a fost pădurar la boieri toată viaţa lui, până la adânci bătrâneţe. Părinţii mei au avut cinci copii, patru băieţi şi o fată. Cel mai mic dintre ei am fost eu. Îmi aduc aminte că tata m-a dus la şcoala din sat pentru prima dată şi m-a prezentat profesorului meu de atunci, cu numele Şandru. La noi în sat nu se învăţau mai mult de trei clase primare. În aceşti trei ani am fost premiantul clasei. La sfârşitul anului îmi cântau băieţii: „Ai ascultat, ai învăţat, coroană ai luat!”. Pe atunci se dădeau ca premii cărţi cu vieţile sfinţilor. Sigur că mă mândream!

Părinţii mei, Ioan şi Ecaterina, au trăit în pace şi mergeau la biserică regulat, mai ales la sărbători mari. Ţin minte, la Paşti, după Înviere, venea tata de la biserică cu pască sfinţită şi cu ouă roşii într-un ştergar frumos. Noi îl aşteptam să vină şi, când intra în casă, zicea: „Hristos a înviat!”, iar noi răspundeam „Adevărat a înviat!”. Apoi, tata ne atingea cu pasca sfinţită la frunte.

– Ce sfaturi mai deosebite vă dădeau părinţii în anii copilăriei?

– Ca sfaturi, mai mult ne învăţau cu viaţa lor, fiind oameni simpli. Dar nu i-am auzit niciodată să se certe sau să înjure. Tata ştia Paraclisul Maicii Domnului pe de rost, precum şi alte rugăciuni şi se ruga cu glas tare, că auzem şi noi. Zicea ca preotul: „Domnului să ne rugăm!” şi se bătea cu pumnul în piept. Iar mama era prietenoasă cu toată lumea şi ne spunea de multe ori: „Măi, băieţi, să fiţi cuminţi, ca să nu dăm cinstea pe ruşine!”.

(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Părintele Paisie Duhovnicul, Editura Trinitas, 1993, Iaşi, pp. 10-11)