După 17 ani de rodnică păstorie a turmei lui Hristos, adică la 24 mai 1867, Sfântul Ierarh Calinic s-a retras din nou la metania sa, Mănăstirea Cernica, unde dorea să-şi dea obştescul sfârşit. A doua zi, de Înălţarea Domnului, a venit la biserică, a stat la Liturghie şi la urmă a dat anaforă părinţilor, sărutându-i toţi mâna. Pe urmă a mers în chilia sa, cea mai dinainte gătită pentru sine, şi de aici n-a mai ieşit până la sfârşitul său, fiindcă slăbise cu totul de bătrâneţe şi de mult post.

Spunea Mitropolitul Nifon către Anastasie, ucenicul Sfântului Calinic:

‒ Ştiu că voi, fraţii Baldovini, aţi servit cu frică de Dumnezeu pe episcopul vostru. Te rog, când vei vedea că este greu bolnav, să mă vesteşti şi pe mine ca să mă mărturisesc lui, căci am multe cuvinte pe care trebuie să i le arăt cât este în această viaţă şi să-mi cer iertăciune.

După ce mitropolitul a intrat la Sfântul Calinic şi s-a mărturisit lui, a ieşit de la el aşa de vesel şi luminat la chip, cum nu mai fusese în toată viaţa lui.

Plecând Mitropolitul Nifon, a zis Sfântul Calinic, care zăcea în pat, către iubitul său ucenic, Anastasie: 

‒ Fiul meu, Nifon mi-a spus totul şi cred că este speranţă de mântuirea lui. Să ştii că la 7 ani, când mă va dezgropa pe mine, va intra mitropolitul în mormânt. 

Această prevestire s-a împlinit întocmai.

În Joia cea Mare, anul 1868, spre sfârşitul lunii martie, Sfântul Calinic a chemat la chilia sa şapte preoţi de au slujit Sfântul Maslu. După otpust, le-a zis Preasfinţitul: 

‒ Părinţilor, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru mine, că poate zilele acestea ne vom despărţi!

La rugămintea Sfântului Calinic, în fiecare seară venea în chilia sa ucenicul său iubit, Cuviosul Anastasie, şi îi citea toată pravila, căci acum slăbise şi nu mai putea să şi-o facă singur. După terminarea rugăciunii stătea mult de vorbă cu părintele Anastasie şi cu ceilalţi părinţi apropiaţi, dându-le tot felul de sfaturi folositoare de suflet.

Spunea părintele Anastasie că, într-una din aceste seri de rugăciune şi priveghere, i-a zis Sfântul Calinic:

‒ Adu-ţi aminte ceea ce ţi-am spus în anul 1852 la Craiova, şi de atunci până acum, că voi, fraţii Baldovini, Anastasie şi Orest, aveţi să-mi închideţi ochii şi să mă duceţi la groapă. Aşa că acum mai am 14 zile şi mă duc din această lume. Ai grijă să mă îmbraci la moarte cu veşmintele ce ţi-am spus că sunt trimise de călugăriţa Brâncoveanca din Moldova.

Spunea iarăşi părintele Anastasie că, într-o seară, „Preasfinţia Sa, întinzând cu mine vorba despre mai multe învăţături şi eu, ştiind că darul Sfântului Duh este cu desăvârşire în el, i-am zis: 

‒ Preasfinţite Stăpâne, ştii că mult, puţin, cât te-am servit, te-am servit cu credinţă şi dragoste. Pentru aceasta nu cer altceva decât să te rogi lui Dumnezeu ca să-mi ierte păcatele mele pe această lume. 

Atunci Preasfinţia Sa a început să plângă amarnic, încât m-a făcut şi pe mine păcătosul să plâng. După ce s-a liniştit, a început a-mi zice: 

‒ Fătul meu, eu v-am primit în Mănăstirea Cernica, eu v-am călugărit şi v-am luat din mănăstire şi aţi urmat mie. Ştiu că nu v-aţi păzit datoriile şi făgăduinţele călugăriei, însă să vă siliţi a le păzi de aici înainte şi vă făgăduiesc că, dacă voi afla har înaintea lui Dumnezeu, am să mă rog pentru voi şi pentru toţi ai mei”.

(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 424-425)