„În Ierusalim, lângă Poarta Oilor, era o scăldătoare care se numea pe evreieşte Vitezda...” (Ioan, 5, 2).

Iubiţi credincioşi,

Cunoscând textul evangheliei de astăzi, începem cuvântul nostru cu o întrebare: Ce credeţi că simbolizează această scăldătoare. Întrebarea s-a dovedit retorică, întrucât noi, ştiind din Evanghelia după Ioan minunea vindecărilor ce aveau loc prin tulburarea apei de către un înger, ne ducem îndată cu gândul la Sfânta Biserică, unde au loc neîncetate vindecări sufleteşti şi trupeşti.

Însuşi cuvântul Vitezda, înseamnă Casa Milei. Nu ne oprim acum să istorisim minunea pe care o săvârşeşte Mântuitorul asupra bolnavului ce suferea de 38 de ani. Evanghelistul Ioan descrie limpede cele petrecute.

Dorim în schimb să facem o scurtă tâlcuire a evenimentului. „Cazul” nu trebuie văzut doar individual. Bolnavul suferind de mulţi ani, care nu avea om să-l arunce în scăldătoare, reprezintă omenirea Vechiului Testament care aştepta un izbăvitor şi care a venit în persoana Dumnezeu-Omului Hristos, Vindecătorul şi Mântuitorul lumii.

În locul unei singure scăldători vindecătore, El va întemeia Biserica, cu zeci de mii de lăcaşuri, izvor de vindecări pentru toţi cei ce intră prin apele Botezului, iar apoi vieţuiesc în ea ca într-o veritabilă Casă a Milei, de unde fiecare primeşte pe măsura credinţei şi a faptelor, tot ceea ce sufleteşte este necesar pentru viaţa de aici şi de dincolo.

Iubiţi credincioşi,

Având aceste coordonate, ne propunem pentru astăzi să observăm deosebirea între creştinii dinăuntrul Bisericii şi cei din afara ei, plecând de la imaginea evanghelică a bolnavilor care intrau în scăldătoare şi se vindecau şi cei care rămâneau pe margine, într-o dureroasă şi zadarnică aşteptare.

Există o deosebire fundamentală între creştinul autentic, mlădiţă vie în viţa Hristos (Ioan 15, 5), pentru care Sfânta Liturghie înseamnă uşa de intrare în Rai şi părutul creştin, cel doar cu numele, care priveşte Biserica doar ca pe un monument de artă, iar ceea ce se petrece în ea ca pe un spectacol plăcut din când în când privirii.

Propriu-zis, cel de-al doilea nu poate fi numit creştin. Denumirea lui reală este cea de spectator. Nu vrem să folosim multe cuvinte, sperând ca din puţine, dar spuse direct, fiecare vom înţelege în ce categorie ne situăm.

Pentru a fi creştin cu adevărat, nu este suficient să fii botezat, iar după aceea să ai legătura cu Biserica doar la Crăciun, Paşti, la vreo cununie, sau atunci când asupra ta se abate un necaz.

Creştinul, în accepţiunea deplină a cuvântului, este cel care se ţine strâns de Sfânta Biserică, precum pruncul de poala maicii lui. Cel care ascultă de poruncile Bisericii, precum copilul cuminte ascultă poruncile părinţilor.

Trebuie să mai spunem că nici simpla participare la Sfintele Slujbe nu te situează automat înăuntrul Bisericii. Dacă nu participi cu evlavia necesară eşti tot un spectator. Să fim atenţi, în acest sens, că putem pleca de la Biserică mai încărcaţi de păcate, mai întunecaţi la chip decât am venit. Sau, aşa cum este de dorit, putem pleca mai luminaţi, mai îmbunătăţiţi.

Este grăitoare sub acest aspect următoarea pildă din Pateric: „Fericitul Avva Pavel, ucenicul sfântului Antonie, a povestit părinţilor un lucru ca acesta: odată mergând la o mănăstire pentru cercetarea şi folosul fraţilor, au intrat în sfânta biserică ca să săvârşească sfânta slujbă, iar fericitul Pavel lua seama la fiecare dintre cei ce intrau în biserică, ca sa vadă cu ce fel de suflet intra la slujbă, că avea şi acest dar dat lui de la Dumnezeu, ca să vadă pe fiecare cum este la suflet, precum vedem noi obrajii unii altora.

Şi intrând toţi cu faţa luminată şi cu obraz vesel şi văzând pe îngerul fiecăruia bucurându-se de dânsul, pe unul l-a văzut negru şi întunecat la tot trupul şi diavolii ţinându-l de amândouă părţile, iar pe sfântul lui înger departe mergând după dânsul, posomorât şi trist.

Iar Pavel lăcrimând şi bătându-şi cu mâna pieptul, şedea înaintea bisericii, plângând foarte pe cel ce i se arătase aşa. După ce s-a isprăvit slujba, iarăşi lua aminte Pavel la feţele celor ce ieşeau din sfântul lăcaş.

Deci vede pe bărbatul care mai înainte intrase întunecat la faţă, că iese luminat, alb la trup, iar pe îngerul său aproape de dânsul, bucurându-se foarte. Iar Pavel l-a rugat pe omul cu pricina să-i spună cum i-a dăruit Dumnezeu această schimbare. Iar omul vădit fiind de Pavel, înaintea tuturor a povestit fără sfială cele pentru sine, zicând: „Eu sunt un om păcătos şi de multă vreme vieţuiam în grele păcate până acum. Dar intrând în sfântul lăcaş, am auzi cuvintele lui Isaia prorocul: Spălaţi-vă şi vă curăţiţi, scoateţi vicleşugurile din inimile voastre (Isaia 1, 16 ş.u. ). Iar eu, nevrednicul, de cuvintele proorocului umilindu-mă şi suspinând, am zis către Domnul: Ţie, Dumnezeule, Care ai venit în lume să mântuieşti pe cei păcătoşi, mă făgăduiesc să lepăd toate fărădelegile şi-Ţi voi sluji cu curată ştiinţă! Cu aceste făgăduinţe am ieşit mai înainte din Biserică”.

Iubiţi credincioşi,

Mesajul acestei pilde este de a ne strădui să folosim darurile Bisericii pentru a ne lumina sufletele, nu a le întuneca mai tare. De a ne integra cu adevărat în atmosfera Bisericii, nu a rămâne pe dinafară. De câte ori preoţii duhovnici nu „trag” de noi, îndemnându-ne la înlocuirea patimilor cu fapte de virtute, încercând astfel să ne treacă pragul Bisericii, spre a fi înăuntru, iar noi răspundem cu o naturaleţe copilărească: „Da, părinte, aveţi dreptate, dar eu - ştiţi - din motivul cutare sau cutare, nu pot să fac asta, sau să renunţ la..., nu pot să vin la Sfânta Liturghie pentru că...” etc. etc., amăgindu-ne că ne-am spovedit, că suntem creştini buni, dar în realitate rămânând în continuare simpli spectatori ai creştinismului.

Sau, cum se mai spune, „creştini fără biserică...”.Duhovnicul este dator să spună mai direct şi personal aceste lucruri, nu numai la modul general. Când ne cunoaşte mai bine şi vede că suntem în situaţie de autoamăgire, el trebuie să ne atragă atenţia că prin unele dintre faptele noastre săvârşite în Sfântul Lăcaş, vorbire, umblare de colo - colo, foşnire de pungi, sărutare zgomotoasă a icoanelor, jignirea celor din jur etc., cât şi din afara lui, fapte de care nu pomenim, căci se ştiu, nu suntem creştini, ci spectatori.

Trebuie, în acest sens, să cerem părerea duhovnicului, întrebându-l direct, desigur între patru ochi: „Părinte, mă cunoaşteţi de atâţia ani, ce părere aveţi, sunt creştin sau doar mă amăgesc că sunt? Şi dacă nu sunt, ce ar trebui să fac?”. Şi preotul, cu tactul necesar, va răspunde fiecăruia potrivit datelor concrete, personale.

Este absolut necesară şi mântuitoare o astfel de oră a adevărului! Nici preotul nu trebuie să se sustragă de la un astfel de dialog, nu numai cu propriul duhovnic, dar chiar şi cu credincioşii. Aşa cum v-am invitat şi în alte dăţi o facem şi acum: când aveţi ceva de reproşat sau de atenţionat, sau vedeţi ca preotul greşeşte într-un fel sau altul, puteţi să va adresaţi, tot între patru ochi, fireşte: „Părinte, cutare faptă sau vorbă cred ca este greşită...”. Şi preotul, în urma acestui dialog lămuritor, îşi poate îndrepta greşeala, sau de crede că nu a greşit poate da explicaţiile necesare.

Iubiţi ascultători,

Întorcându-ne la mesajul evangheliei de astăzi, trebuie să realizăm că nimeni nu se mai poate plânge că nu are om să-l arunce în scăldătoare. Omul Hristos, aşteaptă în fiecare minut din zi şi noapte să fie strigat, iar Biserica, Vitezda noastră a tuturor, are apele pregătite pentru vindecarea oricărei dureri.

Chemarea noastră specială pentru ziua de azi este să ne întrebăm serios, consultând fireşte duhovnicii noştri, dacă suntem în Biserică sau în afara ei. Problema şi-o pun tot mai des membrii marcanţi ai comunităţilor protestante care, ştiindu-se rupţi de Biserica cea Una, se întreabă îngrijoraţi: suntem în sau în afară?

De aceea mulţi dintre ei se îndreaptă înspre Ortodoxie, fapt remarcat nu numai în Europa occidentală, ci şi în America, sau pe alte continente. Trebuie să mai spunem că nici simplul fapt de a fi botezat ortodox nu-i suficient pentru a fi cu adevărat în Biserică, ci trebuie împlinite anumite cerinţe, aşa cum am spus mai sus.

Să nu întârziem, aşadar, să avem curajul sincerităţii şi mai ales, curajul de a trece hotărâţi pragul Bisericii, nu numai în sens fizic ci şi spiritual. Recitind pericopa evanghelică de astăzi vom vedea cum spre finalul ei ni se dezvăluie că bolnavul cu pricina ajunsese suferind în urma unor păcate grele. Asemenea lui suntem, poate şi noi.

De aceea, după ce ne vom spovedi fără a ascunde ceva şi ne vom hotărî să rupem cu faptele care ne-au situat în afara creştinismului, cuvintele Domnului adresate slăbănogului se vor potrivi şi nouă: „Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău!” (Ioan, 5, 14). Amin.