Dacă aştepţi să te schimbi, niciodată nu vei urma lui Hristos

Nu trebuie să pozez înaintea lui Dumnezeu ca fiind vreun virtuos, dar nici nu trebuie să mă grăbesc a-L chema doar în partea bună a vieţii mele (dacă există). Ci, fără a mă menaja sau ascunde în vreun fel, Îi dau voie lui Hristos să Se aplece până la cele mai de jos ale mele, spălându-mi necurăţia picioarelor. Nu eu mă pot schimba, ci Dumnezeu este Cel care mă schimbă.

Nevoia de schimbare sau de înnoire în viaţa duhovnicească este reală şi de dorit. Însă cum putem schimba viaţa noastră, astfel încât să ne unim şi mai mult cu Dumnezeu? Cel mai adesea, omul are impresia că o astfel de schimbare cade exclusiv în responsabilitatea sa. Unii nici nu intră în biserică sau nu vin la spovedanie, pentru că nu şi-au schimbat încă viaţa. Ei cred că, la un moment dat, vor putea ajunge la acele schimbări care să-i scoată din păcate şi patimi şi să-i facă „demni” de a se apropia de Dumnezeu. Aceştia sunt tributari unei paradigme veterotestamentare, conform căreia nimic necurat nu se poate apropia de cele sfinte. Chiar şi Sfântul Apostol Petru a reacţionat în virtutea acestei mentalităţi atunci când, după prima pescuire minunată, „a căzut la genunchii lui Iisus, zicând: Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos” (Luca 5, 8). Mântuitorul nu-l contrazice, nu-i spune că ar fi un om plin de virtuţi. Dar nu pleacă de la Petru, ci dimpotrivă, îl face unul dintre cei mai apropiaţi ucenici ai Săi, un adevărat „pescar de oameni” (Luca 5, 10). Zăbovind puţin asupra cazului Simon-Petru, sesizăm că Evangheliile nu-l menajează deloc atunci când vine vorba despre slăbiciunile sale: se îndoieşte ca un „puţin credincios” atunci când este chemat să meargă pe apă (cf. Matei 14, 28-31); „nu cugetă ale lui Dumnezeu” atunci când Îl dojeneşte pe Domnul, la cea dintâi vestire a pătimirilor Sale (cf. Matei 16, 22-23); ba refuză, din părută smerenie, să i se spele picioarele de către Hristos, ba plusează cerând să i se spele şi capul (cf. Ioan 13, 6-10); nu poate să privegheze în rugăciune cu Domnul nici măcar un ceas (Matei 26, 40); ajunge chiar să se lepede de Mântuitorul de trei ori în noaptea dinaintea Răstignirii Sale (Matei 26, 69-75); după Înviere, e preocupat de soarta lui Ioan, „ucenicul cel iubit”, în loc să urmeze lui Hristos fără a privi înapoi (cf. Ioan 21, 20-22). Dacă Domnul ar fi aşteptat ca Petru să se schimbe, cu siguranţă el nu s-ar fi numărat niciodată în rândul apostolilor. Tocmai prin aceste căderi însă, „verhovnicul apostolilor” s-a vindecat de neputinţele sale şi a învăţat ce înseamnă smerenia, pocăinţa, îngăduinţa pentru cei neputincioşi, încrederea în Dumnezeu. Proximitatea Fiului lui Dumnezeu a scos tot răul din acest galilean atât de drag nouă – pentru că este foarte uman. Poate mai mult decât ceilalţi apostoli, îl simţim mai apropiat de noi, cei cu multe slăbiciuni.

În lumina celor de mai sus, înţelegem că nu trebuie să aşteptăm anumite schimbări în viaţa noastră spre a ne apropia de Dumnezeu, ci tocmai apropierea de Dumnezeu face posibilă orice schimbare a noastră în bine. Iar punctul de plecare în relaţia cu El este chiar locul în care ne aflăm, spiritual sau moral vorbind. În rugăciunea a şaptea din canonul de dinainte de împărtăşanie, cea a Sfântului Simeon Noul Teolog, se spune: Din buze întinate, din inimă pân­gă­rită, din limbă necurată, din suflet spurcat, primeşte-mi rugăciunea, Hris­­toase al meu, şi neînlăturându-mi nici cu­vin­tele, nici obişnuinţele, nici neru­şinarea, dă-mi mie a grăi cu în­drăz­neală cele ce voiesc, Hristoase al meu, şi mai vârtos mă şi învaţă ce mi se cuvine a face şi a grăi”. „Neînlăturându-mi nici cu­vin­tele, nici obişnuinţele, nici neru­şinarea” – adică primindu-mă pe mine aşa cum sunt, cu toate căderile şi neputinţele mele. Nu trebuie să pozez înaintea lui Dumnezeu ca fiind vreun virtuos, dar nici nu trebuie să mă grăbesc a-L chema doar în partea bună a vieţii mele (dacă există). Ci, fără a mă menaja sau ascunde în vreun fel, Îi dau voie lui Hristos să Se aplece până la cele mai de jos ale mele, spălându-mi necurăţia picioarelor. Nu eu mă pot schimba, ci Dumnezeu este Cel care mă schimbă. Spre finalul canonului de împărtăşanie, un tropar ne spune: „îndulcitu-m-ai cu dorul Tău, Hris­­­toase, şi m-ai schimbat cu dumne­zeiasca Ta dragoste”. Faptul că El mă schimbă nu înseamnă că El poate face asta împotriva voinţei mele sau că schimbarea se petrece în chip magic, peste noapte. Comuniunea cu Dumnezeu îmi aduce schimbările dorite, care vin cumva în chip firesc, pe măsură ce eu mă deschid către El.

Vorbe mari, veţi spune poate. Cum am putea să ne apropiem de Dumnezeu fiind atât de pătimaşi, atât de copleşiţi de păcate, de griji, de frici, atât de împrăştiaţi cu mintea şi predispuşi la a ceda poftelor etc.? Pare un lucru greu, cu anevoie de împlinit. Cine are o voinţă şi o determinare precum ale Sfintei Maria Egipteanca, încât să se rupă definitiv, dintr-odată, de tot ce înseamnă viaţă în păcat? În primul rând, Dumnezeu nu ne cere asta, nici apostolilor nu le-a cerut să se schimbe înainte de a-I urma Lui. Iar soluţia este una foarte la îndemână şi rezultă din pilda talanţilor. Şi cel ce a înmulţit cei cinci talanţi, şi cel cu doi au auzit de la stăpânul lor: „Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria Domnului tău” (Matei 25, 21 şi 23). Aşadar, avem nevoie să fim credincioşi în puţinul care ne este la îndemână, ca să putem creşte duhovniceşte. Să luăm din poruncile lui Dumnezeu ceea ce ne este mai accesibil nouă şi să căutăm a pune în practică. Fiind fideli Lui în cele mai mici, uşor, uşor, vom putea fi şi în cele ce acum ne par greu de împlinit. Dacă vrem să urcăm muntele deodată, dintr-un salt, vom eşua – oricât ne-am strădui. Dar dacă ne concentrăm la fiecare pas în parte, cărarea ne va duce către vârful său, într-un ritm care ne este nouă la îndemână. De aici, de unde ne aflăm, începe călătoria mântuirii noastre. Important e doar să-L avem tovarăş de drum pe Cel ce este Însăşi Calea (Ioan 14, 6).

De la același autor

Ultimele din categorie