Pășind sfios prin „grădina Maicii Domnului”, Sfântul Munte Athos

 

Athosul este un tărâm vegheat de Maica Domnului, ocrotitoare a chinoviilor athonite ce dăruiesc pelerinilor pace și bucurie în Duhul Sfânt. Ne-am închinat la nenumărate sfinte moaște, ne-am reîntâlnit cu Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, prezentă în icoanele sale făcătoare de minuni ce străjuiesc bisericile sau paraclisele mănăstirilor ori schiturilor din muntele monahilor. Camarazii mei de pelerinaj se arătau la fel de încântați ca mine, deși unii nu mergeau pentru prima dată pe urmele atâtor „sfinți grădinari” ai Maicii Domnului.

Din ce cauză s-o fi numind „grădină”? Pentru ce chiar „a Maicii Domnului”, de vreme ce acolo trăiesc călugări, numărând timpul în boabe de metanii? Asemenea întrebări mi le-am pus adeseori, gândind că „grădină” înseamnă un spațiu deschis, destinat cultivării plantelor decorative, a florilor, în scop estetic, recreativ. Ajungând în Sfântul Munte, nedumeririle mi s-au stins. Am înțeles că într-adevăr Athosul este un tărâm vegheat de Maica Domnului, ocrotitoarea chinoviilor athonite, adevărate flori, ce dăruiesc pelerinilor pace și bucurie în Duhul Sfânt. Nu-mi propun să aștern aici o istorie a acestor meleaguri feerice, unde mănăstirile, schiturile, chiliile, sihăstriile – adesea sfidând înălțimile ori genunile – înlesnesc pelerinului sârguincios întâlnirea cu Stăpâna „grădinii”. Voiesc să vă redau, în puţine rânduri, câteva clipe de bucurie, liniște, frânturi de rugăciuni, trăite pe binecuvântatul pământ athonit.

Când am purces către ținutul atât de râvnit de orice căutător de frumuseți nepieritoare s-a întâmplat ca marea, ce-l înconjoară din trei laturi, să clocotească de furie. Se luptau crâncen două anotimpuri: iarna, simțind că pierde înfruntarea, cu ultime forțe tulburase apele, încât valuri năprasnice mușcau cu o nestăvilită cruzime din țărmul istovit să țină piept talazurilor învolburate. De aceea a trebuit să folosim cealaltă modalitate de a intra în muntele sfințit, uscatul. Un soare cald, de primăvară, o lumină moale, aurie, în care parcă ți se topea sufletul, ne-au cuprins. Camarazii mei de pelerinaj se arătau la fel de încântați ca mine, deși unii nu mergeau pentru prima dată pe urmele atâtor „sfinți grădinari” ai Maicii Domnului.

Trecând de o zonă cam aridă, cu o vegetație firavă, am străbătut un loc ca de poveste. Puzderie de gângănii se țeseau pretutindeni, tremurând în suluri de raze. Pe ici, pe colo, zăream câte un pârâiaș încrețit în zâmbiri binevoitoare; pe malurile lui, desișuri de copaci tineri își dezvăluiau verdeața crudă la soare. Mașina, strecurându-se uşoară pe margini de prăpastii, ne ducea înspre primele obiective: Mănăstirile Hilandar și Constamonitu. Ne-am închinat cu evlavie în cele două așezări monahale. În prima, domnea o „nefirească” liniște. Viețuitorii, după privegherea de toată noaptea, se odihneau. Însă Maica Domnului, din icoanele bisericii, ne-a întâmpinat ca o gazdă primitoare. La cea de-a doua, economul obştii, cu mânecile suflecate, trebăluind, ne-a oferit o autentică lecție de smerenie. Dulama, atât de veche încât abia mai suporta încă un petic pe lângă celelalte așezate într-o dezordine ordonată, m-a făcut să realizez că pe monahul constamonit nu-l prea interesa veșmântul cel din afară. Cu siguranță își lucrase unul minunat pe dinăuntru, dezvăluit de ochii săi blânzi, luminoși, contrastând cu barba căruntă, răsfirată, ce-i acoperea obrajii.

De aici am pornit către aşezământul atât de drag oricărui român venit în Sfântul Munte Athos. Se apropia seara, soarele scăpătase deja spre asfințit. Urcam cu anevoie pe culmea unde a fost zidită „mica Românie” din Athos. Schitul Prodromu (adică Înaintemergătorul), căci despre el vorbim, a fost întemeiat între anii 1852-1866 de ieroschimonahul Nifon Ionescu și ucenicul său, Nectarie. Închinat Sfântului Ioan Botezătorul, se află pe teritoriul Mănăstirii Lavra, având drept ctitori principali pe domnitorul Moldovei, Grigorie Ghica, alături de mitropolitul de la Iași, Sofronie Miclescu, și de Nifon, mitropolitul Munteniei, cărora li s-au adăugat mulți creștini darnici, evlavioși. Ni s-a servit întâi o mică gustare în trapeza mănăstirii – ce te îndemna mai degrabă să flămânzești după dorul de Dumnezeu –, după care ne-am cazat. Apoi, bibliotecarul chinoviei, părintele Daniel, ne-a purtat cu vorbă caldă și cuvânt de învățătură printre rafturile ordonate, ticsite de cărți, adăpostind o inestimabilă valoare spirituală și culturală.

Au urmat câteva ceasuri de tihnă. În toiul nopții, când până și stihiile se odihnesc, bătu clopotul, chemând obştea să facă din noapte zi, prin stăruitoare rugăciune. Din toate ungherele cetății ce înconjoară biserica se auzeau pașii domoli ai monahilor ieșiți din chilii, parcă purtați de îngerești aripi, grăbindu-se să aducă slavă lui Dumnezeu. Alături de tovarășii mei de drum, am intrat în sfântul locaș. Licăririle lumânărilor se îngemănau cu flacăra lină a candelelor, scăpărând în jur scântei ca de foc. Maica Domnului, din arhicunoscuta icoană „Prodromița”, ne privea cu bunătate, binecuvântându-ne pelerinajul. În zori, slujba se sfârși. Hrăniți duhovnicește, călugării se retrăgeau, cu aceeași fină discreție, în odăile lor.

Noi, peregrinii, ne îndreptarăm către chilia unui părinte nins de vreme, coborât parcă dintr-o icoană. Deși ostenit după atâta corvoadă duhovnicească, avva Iulian nu ne-a refuzat. Blând, ne-a primit în cămăruţa sa cuminte, luminată de aceeași nelipsită candelă aşezată în fața câtorva icoane devenite ferestre ale Cerului. Ne-a povățuit cu un grai blajin, ca al unui bunic sfătos. Și acum îmi sună în minte zicerea smeritului athonit: „Taine mari noi trăim, dar la ele nici gândim”. Luând blagoslovenie, l-am lăsat pe fericitul ostenitor să-şi continue vorbirea cu îngerii.

Mulțumindu-i Maicii Domnului pentru găzduire, am pornit spre alte flori din preafrumoasa ei grădină: Marea Lavră, Iviron, Pantocrator, Stavronikita, schitul „Sfântul Ilie”, Vatoped. Ne-am închinat la nenumărate sfinte moaște, ne-am reîntâlnit cu Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, prezentă în icoanele sale făcătoare de minuni ce străjuiesc bisericile sau paraclisele mănăstirilor ori schiturilor din muntele monahilor. În călătoria noastră zăream uneori vârful Athonului, atingând maiestuos înaltul cerului, îmbrățișându-se cu norii tiviți pe alocuri cu chenare aurii. Alteori, hăurile măgurii se scăldau în apele mării de un albastru sidefat, voind parcă să ne deslușească lămurit armonia dintre pământ și apă, dintre mare și munte, care a chemat cu tainică glăsuire călugări din atâtea părți ale pământului, ce s-au retras din lume, ca s-o binecuvânteze de aici prin necurmatele lor rugăciuni.

Au urmat în pelerinajul nostru alte chinovii, precum Xiropotamu, „Sfântul Pantelimon” (Rusikon), Cutlumuș, Caracalu, schitul românesc Lacu, adăpostind mulțime de asceți căutători ai potecii către Patria Cerească. După câteva zile de hrană sufletească, clipe de taină și rugăciune, marea, potolită, a îngăduit să ne îmbarcăm pe un vas, oferindu-ne astfel posibilitatea să admirăm din larg grădina Maicii Domnului. În tăurile singurătății a rămas Athosul sfințit de nevoințele atâtor anahoreţi, știuți sau neștiuți, iar noi ne-am întors acasă cu o mângâiere nespusă, purtând în suflet lumini athonite, dar mai ales întâlnirea cu Maica Domnului, proteguitoarea neobosită a grădinii Ei duhovnicești.

De la același autor

Ultimele din categorie