Odată, a zis unui frate:

– La călugărie să nu chemi pe nimeni din familia ta. Lasă să fii tu singur cu Dumnezeu, ca să te iubească numai El. Să fii numai tu şi Hristos, ca să te iubească numai El.

Prin aceasta, ne-a arătat lepădarea de sine pe care trebuie să o aibă călugărul.

Altădată, a spus Părintele Onufrie unor fraţi că în toată viaţa lui de călugăr, cele Șapte Laude nu i-au lipsit niciodată. Iar un ucenic de chilie, pe care l-a avut când era la pustie, mărturisea că părintele, pe lângă cele Șapte Laude, citea zilnic dimineaţa două acatiste, seara Canonul de pocăinţă către Mântuitorul şi Paraclisul Maicii Domnului şi alte rugăciuni. De asemenea, citea mult din Psaltire, până la o Psaltire pe zi, iar restul timpului practica rugăciunea inimii. Mânca foarte puţin, de obicei o dată pe zi.

În Postul Mare, Părintele Onufrie citea Sfânta Evanghelie şi cugeta la Patimile Mântuitorului. Odată, au venit în Postul Mare nişte credincioşi la sfinţia sa. Părintele le-a vorbit câteva cuvinte duhovniceşti. Apoi, începând să le vorbească despre Patimile Mântuitorului, au pornit a curge din ochii săi lacrimi ca două mici pârâiaşe, neputându-le opri. Toţi cei aflaţi în chilie erau atunci cu lacrimi în ochi.

De asemenea, alţi ucenici ne-au mărturisit că, pe când povestea părintele ceva despre Dumnezeu sau despre sfinţi, uneori nu se mai putea stăpâni şi plângea cu suspine şi lacrimi. Odată, le-a spus fraţilor, pe când era la Sihla:

– Măi, băieţi, dacă aţi şti voi câţi sfinţi au umblat pe locurile astea!, şi îndată a început a plânge cu lacrimi.

(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, p. 776)