Aproape zilnic sunt interpelat, mai ales pe contul de Facebook, pe diferite teme. Am să redau, în rubrica de săptămâna aceasta, trei astfel de situaţii, mai relevante pentru frământările omului de azi. Voi proteja identitatea persoanelor care m-au abordat şi voi prezenta, cu unele adaptări, răspunsurile mele.

O persoană îmi aduce la cunoştinţă că unul dintre clericii atacaţi în presă pe motiv de imoralitate ar fi, de fapt, nevinovat. Ca dovadă, îmi aduce experienţa sa personală cu acel cleric, cu mult folos duhovnicesc, precum şi faptul că printr-însul s-ar fi făcut o minune, o vindecare.

Eu m-aş bucura enorm dacă s-ar dovedi că toţi cei acuzaţi în presă sunt absolut nevinovaţi. Minunile şi mărturiile personale nu ţin însă loc de contraargumente, în astfel de situaţii. Dumnezeu poate să lucreze şi prin clericii cu neputinţe sau păcate. Şi spun asta atât din cele pe care le ştiu din istoria Bisericii, cât şi din experienţa personală. Nu o dată mi s-a întâmplat ca starea mea morală sau duhovnicească să nu fie tocmai conformă cu aceea aşteptată de la un preot şi, totuşi, Dumnezeu să lucreze în chip minunat prin mine, mai ales în Taina Spovedaniei. Am constatat că nu există o legătura de tip cauză-efect între starea morală a unui slujitor al Bisericii şi lucrarea harului. Asta nu înseamnă că suntem îndreptăţiţi să păcătuim şi că putem sluji oricum la Sfântul Altar. Nu. Dacă cineva stăruie în păcate şi nu se pocăieşte, chiar şi minuni de s-ar face printr-însul, nu se va mântui: „Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am prorocit şi nu în numele Tău am scos demoni şi nu în numele Tău minuni multe am făcut? Şi atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea” (Matei 7, 22-23). Cutremurător, cu adevărat!

Altcineva, tot pe această temă, îmi atrage atenţia asupra smintelii provocate prin cele difuzate de presă, şi mă întreabă: „Care credeţi că ar fi atitudinea potrivită din partea noastră, pentru a nu fi acuzaţi că nu avem încredere în slujitorii Bisericii? Să ne prefacem că nu vedem ce fac?”.

E greu de înţeles, e smintitor chiar, uneori, cum lucrează Dumnezeu în lume, cu fiecare dintre noi. Aşa cum smintitor ar putea fi pentru unii că Domnul l-a ales pe Iuda să-i fie apostol, deşi ştia că-L va tot fura din punga pe care i-o va încredinţa şi că-L va vinde, în final, pe 30 de arginţi. Aşa cum cineva poate să nu priceapă cum de pune Domnul ca „verhovnic” al apostolilor tocmai pe cel care s-a lepădat de trei ori de El, adică pe Petru, şi nu pe Ioan, singurul care L-a urmat pe Golgota. Nu e de datoria noastră să judecăm, are cine şi sunt convins că de judecată nu scapă nimeni. Noi să vedem în faptul că Dumnezeu rabdă în Biserica Lui oameni pătimaşi sau corupţie, alteori vânzare sau lepădare – semne ale iubirii Lui celei nesfârşite şi ale îndelungii Sale răbdări! Pe care o are, de altfel, cu noi toţi, căci toţi facem păcate, doar că nu suntem înregistraţi toţi şi nu se difuzează în public înregistrarea cu faptele noastre mai ruşinoase. Nu, să nu ne prefacem că nu vedem şi că nu există probleme. Dar fiecare să facem ce putem din locul pe care-l avem în Biserică, nu de pe alte poziţii. În primul rând, să facem noi pocăinţă pentru păcatele noastre, ca să vedem şi să scoatem „paiul din ochiul fratelui nostru” (cf. Matei 7, 5). Să devenim noi sfinţi, apoi să pretindem sau să aşteptăm schimbări de la alţii. Deşi sfinţii nu mai cer nimic de la ceilalţi, ei nu ştiu decât să (se) dăruiască.

Altcineva îmi scrie tot cu o problemă vizavi de relaţia cu clericii, dar din altă perspectivă: „Încep să redescopăr Ortodoxia, cu mari dificultăţi, şi aş dori un duhovnic liber, care să-mi permită să mă împărtăşesc – dat fiind că-mi doresc foarte mult – şi în acelaşi timp să nu-mi ceară să fac absolut nimic: nici rugăciune, nici post, nici să nu mănânc înainte de împărtăşanie etc. Pentru că, dacă duhovnicul îmi cere ceva, mi se pare o violenţă, o impunere. Vreau să fac totul spontan. Altfel, şi Dumnezeu să mă ajute să mă vindec, nu reuşesc. Mă răzvrătesc şi preoţii îmi par oameni mici, care se închină cu sfială şi teamă unor principi-idoli, fricoşi şi morţi. Iertaţi îndrăzneala. Aştept răspuns.”

Răspunsul meu la acest mesaj venit de la cineva din diaspora îl redau în cele ce urmează. Orice duhovnic autentic este liber. Duhovnic – adică îndrumător întru cele ale Duhului. „Domnul este Duh, şi unde este Duhul Domnului, acolo este libertate” (II Corinteni 3, 17). De multe ori înţelegem libertatea greşit, interpretând-o mai ales ca permisiunea de a ne face voia, de a face tot ceea ce dorim sau ne trece prin cap. Evreilor care se credeau a fi liberi, Mântuitorul le spune: „Oricine săvârşeşte păcatul este rob al păcatului. Iar robul nu rămâne în casă în veac; Fiul însă rămâne în veac. Deci, dacă Fiul vă va face liberi, liberi veţi fi într-adevăr” (Ioan 8, 34-36). Încât, e bine să luaţi mai întâi aminte la ce înţelegeţi prin acest: „să fac totul spontan”. Când faceţi aşa, „spontan”, unele lucruri, sunteţi absolut sigur că este vorba despre libertate, că aţi ales în deplină cunoştinţă de cauză? Nu cumva „se întâmplă” să faceţi lucruri doar pentru că aşa „vă vine” – fără să conştientizaţi pe deplin de unde anume „vă vine”? Da, pe Dumnezeu Îl alegem în deplină libertate. Altminteri, nici nu se pune problema să intrăm în Împărăţie. Citiţi Evangheliile şi veţi vedea că niciodată Hristos nu impune ceva sau nu obligă pe cineva să-L urmeze. Întotdeauna îndeamnă sau cheamă, avertizează asupra unor consecinţe sau deconspiră lenea, viclenia şi făţărnicia, dar niciodată nu abuzează de puterea Sa dumnezeiască (a se vedea şi modul în care Domnul „receptează” refuzul acelui tânăr dregător, la Matei 19, 16-26).

Înţeleg că nu doriţi să vi se impună nimic. Dar nu înţeleg de ce doriţi să impuneţi unui duhovnic să vă dea permisiunea de a vă împărtăşi în orice condiţii veţi crede de cuviinţă? Împărtăşirea este unire de bună voie cu Domnul Iisus Hristos, Dumnezeu adevărat şi Om adevărat. Este cultivarea unei relaţii de iubire cu El. Ca să ajungem la această unire, e nevoie să ne ţinem de o anume Cale. Nu putem avea pretenţia să ajungem, spre exemplu, la Ierusalim dacă, plecând de la Iaşi, o luăm spre Roma. Sau cum spune Domnul: „Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte; iar cel ce Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui” (Ioan 14, 21). Pe muntele Tabor, Mântuitorul Se arată în chip dumnezeiesc ucenicilor Săi Petru, Iacov şi Ioan, care „au căzut cu faţa la pământ şi s-au spăimântat foarte” (Matei 17, 6). Cei trei nu erau întru totul pregătiţi pentru a vedea slava lui Dumnezeu, de aceea abia puteau privi această Schimbare la Faţă a Domnului. Rugăciunea, postul, ajunarea euharistică şi toate celelalte sunt rânduite de Biserică pentru a ne pregăti de împărtăşanie, adică de întâlnirea aceasta atât de intimă cu Dumnezeu. Şi în procesul de vindecare, sunt medicamente care nu se pot lua decât cu un regim alimentar adecvat. Sau, altfel, spus, dacă cineva poartă ochelari şi are lentilele murdare, cum va putea să se bucure deplin de cele pe care le-ar putea vedea ochii săi? Tot aşa, şi noi avem nevoie să ne curăţim inima pentru a „vedea pe Dumnezeu” (Matei 5, 8). Noi suntem cei care avem nevoie, nu duhovnicul! Interesul este al nostru, pe noi ne ajută să facem ascultare de duhovnic. Dacă vrem să dobândim un meşteşug, ne asumăm ucenicia pe lângă un meşter bun şi facem tot ce ne spune acela şi ce vedem la el. Dacă în cele omeneşti este nevoie de a asculta de cel ce ne învaţă, nu trebuie, cu atât mai mult, ca în cele dumnezeieşti să ascultăm de Învăţătorul a toate şi de duhovnicul prin care El ne povăţuieşte spre binele nostru?