Istorie veche din scrieri vechi aşezată - Salvarea Constantinopolului de pericolul cucericii şi dominaţiei păgânilor

 

Trei istorioare ce descriu salvarea Constantinopolului de pericolul cuceririi şi dominaţiei păgânilor, descrise cu deamănuntul la sfârşitul Triodului.

ISTORIE DE FOLOS

DIN SCRIERI VECHI AŞEZATĂ

Care arată aducerea-aminte de minunea cea mare ce s-a făcut când perşii şi barbarii au înconjurat cu oaste Constantinopolui; după judecata lui Dumnezeu, aceştia au pierit şi cetatea au lăsat-o nestricată, prin rugăciunile Preacuratei Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoare şi de atunci se cântă cântarea de mulţumire, care se numeşte Acatist.

 

MINUNEA INTAI

ASUPRA SCIŢILOR ŞI PERŞILOR

Pe vremea lui Heraclie, împăratul grecilor, Cosroe, care avea atunci stăpânia perşilor, a trimis pe Sarvar, voievodul său, cu mulţime de oşti în toata latura Răsăritului, care era sub stăpânirea grecească, ca să străbată prin ea ca un fulger cu foc arzând, topind şi pierzând.

Deci acesta, cu multă îndrăzneală, fară te­mere, a umblat prin părţile Răsăritului, stri­când cetăţile şi pierzând pe grecii care se aflau în ele, nefiind nimeni ca să-1 oprească, sau să stea împotriva puterii lui; şi încă fiind atunci puterea grecească foarte slabă, pen­tru cruzimea cea grea şi în chip de fiară a lui Foca, zis tiranul, care ţinuse de curând stă­pânia grecească. Însă ajungând Sarvar şi până la Calcedon, a pus oaste împrejurul cetăţii şi a pregătit tot ce trebuia spre stricarea acelei cetăţi mari împărăteşti; că aceea gândea şi de aceea se sfătuia şi pentru aceea în tot chipul se nevoia.

Nişte lucruri ca acelea văzând împăratul Heraclie, care după tiranul Foca de curând stătuse îm­părat şi fiind în mare durere şi întristare, lăsându-şi împărăţia a mers la Pontul Euxinului (Marea Neagră).

Şi mai strângând oaste, fără de veste, când nimeni nu ştia, a mers în ţinuturile perşilor. De a cărui mer­gere împărătească auzind Hagan al sciţilor, îndată a pornit la război şi a umplut marea de corăbii şi pământul l-a umplut de oameni călări şi pedeştri. Iar pe acei oameni, care rămăseseră în Constantinopol, Serghie, care era patriarh atunci, i-a mângâiat şi i-a în­văţat zicând: „Îndrăzniţi, fiilor şi să punem nădejdea mântuirii noastre în Dumnezeu şi la Dânsul să ridicăm mâinile şi ochii noştri din tot sufletul şi ne va izbăvi pe noi de relele ce ne-au înconjurat şi toate sfaturile barbarilor, care sunt asupra noastră, le va risipi”. Cu nişte cuvinte ca acestea întărind patri­arhul pe oamenii cei ce s-au aflat în cetate, au răbdat fiind întăriţi cu credinţă în Prea­curata Născătoare de Dumnezeu şi întru Hristos, Dumnezeul nostru, Care, pentru mi­lostivire, a voit de a luat trup dintr-însa şi aşteptând ca să dobândească mila Lui, au răbdat nădăjduind şi de milă s-au învred­nicit peste puţin şi nu i-a amăgit nădejdea lor.

Pentru că un dregător de sfat, anume Vonos, care era pus de împărat spre paza cetăţii, cât era cu putinţă a se pricepe îm­potriva ostaşilor acelora, nu s-a lenevit, toate lucrându-le şi făcându-le. Căci Dumnezeu voieşte ca să nu şedem noi în deşert şi fără de lucru, ci să şi lucrăm câte ceva şi să gândim şi noi şi să avem toată nădejdea izbăvirii noastre întru Acela, că aşa şi Iosua, feciorul lui Navi, a poruncit de a făcut înşe­lăciuni şi meşteşuguri asupra vrăjmaşilor.

Şi Ghedeon asupra madianiţilor a într-armat ostaşii săi cu apă şi cu lumânări. Aşa şi Vonos, sfetnicul cel mare, a întărit zidurile cetăţii şi a gătit toate cele ce trebuiau la război. Iar Serghie patriarhul, luând sfintele icoane ale Maicii lui Dumnezeu şi mai ales acelea în care era Mântuitorul prunc zu­grăvit pe mâinile Maicii Sale, a înconjurat zidurile cetăţii, acelora adică întărire dându-le, iar barbarilor celor potrivnici groază, fugă şi pieire.

Iar de vreme ce perşii care tăbărâseră asupra Calcedonului începuseră a arde oraşele cele de pe lângă Calcedon şi alte rele a face, câte obişnuiesc prădătorii a face şi oraşele a strica, asemenea şi sciţii ca şi perşii făcând; pentru aceea patriarhul iarăşi luând icoana cea nefăcută de mână a Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi dumnezeiescul veşmânt al Prea­curatei Născătoare de Dumnezeu, încă şi lemnul cel de viaţă făcător al Crucii şi umblând împrejur pe zidurile cetăţii şi cu lacrimi rugându-se zicea: „Scoală-Te, Doamne, ajută nouă şi să se risipească vrăj­maşii Tăi şi să se stingă ca fumul şi să se topească ca ceara de faţa focului”.

Şi încă nu trecuseră trei zile după arderea aceea şi iată, s-a apropiat de cetate toată oastea sci­ţilor. Şi atâta de mare era tabăra potrivnicilor şi rânduită spre mulţime multă şi întărită cu arme şi cu paveze, încât, cu ade­vărat zicând, puteau să stea zece sciţi îm­potriva unui grec.

Însă Doamna, Stăpâna cea Preacurată, care ocroteşte pe creştini, ajutătoarea  cea grabnică a  celor ce o cheamă pe dânsa, cu ostaşii ce se întâmpla­seră atunci în Dumnezeiasca ei biserică, ce se cheamă Pighi, i-a ucis pe mulţi din sciţi ce duceau război asupră-le. Acest ajutor ce a făcut creştinilor Stăpâna cea Atotputernică, Maica lui Dumnezeu, nu numai căderea ace­lor ostaşi a adus, ci şi întărirea sciţilor a schimbat-o întru nepricepere.

Şi dacă au văzut acei ostaşi înfrângerea lor atât de mare dinaintea cetăţii, ce se făcuse atunci, au cunoscut că este semnul pierzării lor.

Deci, din aceasta grecii, umplându-se de mare îndrăzneală, au început a face pregă­tire de război asupra lor în toate zilele, având pe Maica lui Dumnezeu, care le ajută lor şi-i face pe dânşii mai tari decât aceia, covârşind meşteşugurile şi puterea sciţilor şi ştiinţa lor de oaste.

După acestea, cu voia de obşte a patriarhului şi a mai marelui cetăţii şi a tuturor locuitorilor au fost trimişi soli din cetate cu daruri ca să grăiască sciţilor şi să-i îndemne spre pace. Iar Hagan acela, având nărav de fiară, iar nu de om şi mai vârtos fiind cu nărav iubitor de arginţi, da­rurile a luat şi neîngrijindu-se de acea ce­rere de pace, a trimis solii înapoi fără nici o ispravă, numai aceasta zicându-le: „Nu vă amăgiţi, nădăjduind în Dumnezeul în Care credeţi, căci cu adevărat mâine voi lua ceta­tea voastră cu mâna mea ca pe o pasăre şi vreau să o pustiesc; şi din mila mea vă voi slobozi pe voi toţi cu câte o haină şi vă veţi duce din cetate unde veţi vrea; iar altă milă afară de aceasta spre voi nu voi arăta”.

Şi a grăit încă şi mai înainte acest ticălos şi alte cuvinte multe de hulă asupra lui Hristos, Dumnezeul nostru şi asupra Celei ce L-a născut pe Dânsul. Deci, nişte cuvinte ca acestea auzind de la cei trimişi, locuitorii cei din cetate, toţi preoţii, clericii, călugării şitot poporul, suspinând din adâncul inimii şi alergând la sfintele lui Dumnezeu biserici şi ridicându-şi mâinile la cer şi cu multe la­crimi rugându-se, au zis: „Apărătorul nostru, Doamne, Doamne, caută din sfânt locaşul Tău şi vezi pe acest spurcat barbar şi pe cei ce sunt cu dânsul cum îndrăznesc a huli numele Tău cel mare şi sfânt; surpă-1 pe dânsul, Păzitorul nostru, Doamne, ca să nu zică: unde este Dumnezeul nostru? Că Tu eşti Dumnezeul nostru, Care celor mândri le stai împotrivă şi cauţi spre cei smeriţi, că puterea Ta este neasemănată şi stăpânia Ta nebiruită. Auzi cuvintele barbarului acestu­ia care Te huleşte pe Tine, Cel ce stăpâneşti toate, izbăveşte cetatea moştenirii Tale şi poporul cel numit cu numele Tău”.

Şi aşa rugându-se şi plângând poporul, Dumnezeu a oprit venirea perşilor la sciţi. Dar ei, pre­cum se sfatuiseră, erau gata, iar pe uscat meşteşugurile cele de stricarea zidului le apropiau, maşinile de aruncat şi altele spre sfărâmarea cetăţii; iar pe mare rânduiau mulţime multă de corăbii persane, aşa încât deodată şi într-un ceas au lovit cu război asupra cetăţii şi pe uscat şi pe mare; iar când se făcea războiul acesta, atunci Hagan, luând călăreţii pe care îi avea, a venit spre gurile mării şi s-a arătat oştilor persane; asemenea şi voievodul perşilor s-a arătat lui, acela adică dinspre Asia, iar celălalt dinspre Europa, ca nişte fiare sălbatice au răcnit asupra cetăţii, socotind gata a o avea spre vânat.

Dar cine va spune minunile lui Dum­nezeu, care s-au făcut atunci? Sau milos­tivirea spre noi a Preacuratei Fecioare cine va putea să o spună? Pentru că Hagan umplând de corăbii sânul mării ce se cheamă Cheratos şi cu ostaşii ce erau în ele, încă şi cu cei ce se băteau pe uscat, se sileau să răstoarne zidurile cetăţii şi cei ce băteau spre mare despre sânul Cheratului socoteau că în curând vor lua cetatea.

Iar Domnul şi Dumnezeul nostru cel hulit de dânşii, Care pretutindenea este ca un Dumnezeu, pentru rugăciunile Fecioarei de Dumnezeu Născă­toare, care L-a născut pe Dânsul, nădejdile lor netrebnice şi deşarte le-a arătat; pentru că atâta mulţime de potrivnici sub fiecare latură de zid, ostaşii grecilor au ucis, încât n-au putut cei vii să ardă pe cei morţi şi aceasta s-a făcut celor ce se băteau pe uscat şi se sileau pe pământ să răstoarne zidurile, iar corăbiile împreună şi cu ostaşii ce erau în ele le-a înecat fără de veste Stăpâna de Dumnezeu Născătoarea în preajma Dum­nezeieştii biserici din Vlaherne, ridicând asupra lor înfricoşător şi silnic vifor; pentru că fiind aproape de Dumnezeiasca biserica ei, foarte mult întărâtându-se marea şi înălţându-se după voia lui Dumnezeu, pe toţi degrab i-a afundat şi i-a înecat împre­ună cu corăbiile.

Şi putea să se vadă acolo minune mare şi nespusă: că marea şi-a înăl­ţat valurile întocmai ca munţii şi în chipul unei fiare s-a sălbăticit şi tulburându-se asupra vrăjmaşilor Maicii lui Dumnezeu, cumplit sărea asupra lor şi fără de milă i-a sorbit, aşa precum oarecând a făcut egipte­nilor care prigoneau pe Israelul cel de demult, care a trecut pedestru prin ea cu minunată vedere.

Aşa dând război înainte pentru a sa cetate, Născătoarea de Dum­nezeu şi Apărătoarea a făcut biruinţă fără de sânge cu această vitejie, degrab înecând pe aceia, care aduseseră război asupra moş­tenirii ei şi ridicaseră armă asupra lor; şi dând acele arme de război pe repejunile mării; iar pe aceia care îşi puseseră nădej­dea mântuirii spre dânsa, păzindu-i ca pe o moştenire a sa fără de nici o primejdie de asuprelile ce veniseră asupra lor.

Că atunci şi însuşi mai-marele lor Hagan, văzând pieirea ostaşilor săi acolo unde într-un loc înalt stătea cu călăreţii săi cei aleşi, s-a bătut cu mâinile peste obraz şi peste piept. Iar cei ce erau în cetate şi dădeau război împotriva duşmanilor, dacă au văzut pierderea vrăj­maşilor ce se făcuse în mare, îndată întărindu-se cu Puterea lui Dumnezeu şi într-armându-se cu tăria Fecioarei de Dumnezeu Născătoare, au deschis porţile cetăţii şi stri­gând şi chiuind au alergat asupra vrăjma­şilor.

Deci, câtă bucurie şi tărie au avut os­taşii cetăţii, atâta frică de mare au avut şi barbarii. Şi putea să vadă atunci cineva preaslăvita vitejie a Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoare, că şi copiii şi femeile s-au pornit asupra barbarilor şi au intrat în mijlocul oştilor vrăjmaşilor şi atâta pagubă au făcut barbarilor, cât nu este cu putinţă nici cu cuvântul a socoti. Acolo cu adevărat s-a plinit ceea ce s-a zis: „Unul alunga o mie, iar doi, zece mii”.

O putere şi tărie ca aceasta a dăruit Preacurata Fecioară şi Stăpâna de Dumnezeu Născătoare celor neputincioşi şi slabi. Iar dacă a apus soarele şi a venit noap­tea, atunci uneltele cele de război, pe care le aduseseră barbarii pe roţi pentru luarea cetăţii, toate le-au băgat în foc, poruncind ţăranilor să le ardă, de vreme ce făcuse cu dânşii milă Născătoarea de Dumnezeu.

Iar patriarhul şi toţi locuitorii cetăţii, ridicând mâinile la cer, cu lacrimi mulţumire au adus şi au zis: „Dreapta Ta, Doamne, s-a preaslăvit întru tărie, mâna Ta cea dreaptă, Doamne, a zdrobit pe vrăjmaşi şi întru mulţimea Slavei Tale ai sfărâmat pe cei potrivnici”.

Şi aşa păgânul Hagan, care venise cu mulţime multă de ostaşi, s-a întors înapoi cu ruşine. Asemenea şi voievodul, care adusese acele oşti ale perşilor, punându-şi mâna la gură şi acoperindu-şi faţa, căci dintr-atâtea mii cu puţin număr rămăsese şi el cu ruşine s-a întors în ţara sa.

Aşa Slujitoarea Dum­nezeieştii rânduieli şi a bunătăţii lui Dum­nezeu, Preacurata şi cea cu totul fără pri­hană Născătoarea de Dumnezeu, Ajutătoarea cea tare a creştinilor şi-a arătat pu­terea sa pentru apărarea noastră şi ne-a dăruit atât de mare şi slăvită izbăvire.

De aceea, spre aducere aminte de acea împli­nire atât de mare, facem această pomenire de acum, întru slava Născătoarei de Dum­nezeu, rugăciune cu tot poporul şi praznic cu priveghere, aducându-i cântări cu bună mulţumire, ca praznic.

Acatist l-a numit Biserica a toată lumea şi l-a aşezat să-l prăznuim Maicii lui Dumnezeu pe vremea aceas­ta, când şi biruinţa s-a făcut prin Maica lui Dumnezeu. Şi Acatist l-a numit, adică „neşedere”; pentru că aşa au făcut atunci clericii Bisericii şi tot poporul cetăţii, care au stat în picioare, rugându-se şi mulţumind lui Dumnezeu.

 

MINUNEA A DOUA

ASUPRA SARACINILOR

După ce au trecut treizeci şi şase de ani de la bătălia cea dintâi ce s-a făcut asupra lui Hagan şi a sci­ţilor şi a perşilor, pe vremea împărăţiei lui Constantin Pogonat, iarăşi a venit Roistolom cel mare al saracinilor cu mulţime de corăbii asupra aceleiaşi cetăţi împărăteşti şi îndată a stat lângă ţărmul dinspre Evdom de la care în toate zilele se făcea război pe mare asupra cetăţii, de primăvara până toamna şi se ducea de ierna la Cizic; şi iarăşi venea primăvara la Constantinopol şi iarăşi făcea război pe mare şi şapte ani tare s-a bătut şi multe corăbii de ale sale a pier­dut şi mulţi ostaşi într-armaţi şi toată gătirea cea de oaste, pe care o adusese cu sine.

Şi s-a pornit înapoi la ţara sa şi fiind ei în părţile Salei şi bătând vânt iute împotriva lor, după dreapta mânie a lui Dumnezeu a pierit şi cu ajutorul Maicii lui Dumnezeu toţi s-au înecat în mare.

Asemenea şi în alte vremi, de multe ori, pornindu-se acei păgâni asupra acelei cetăţi de Dumnezeu păzite, vădindu-se şi pornirile lor cele nebuneşti, deşerţi şi plini de ruşine s-au întors.

 

MINUNEA A TREIA

ASUPRA AGARENILOR

Pe vremea când puterea agarenilor, pretutindenea, se înălţase întru mărime de la Răsărit şi de la Apus, crescând şi întru mulţime ajungând, întâi au venit asupra împărăţiei perşilor şi de acolo în Egipt şi în Libia, făgăduind creştinilor că nu-i vor sili să se lepede de credinţa cea dreptcredincioasă şi fără prihană, care este în Hristos Dumnezeul nostru; dar făgădu­inţa nu au păzit-o, ci pe mulţi i-au făcut mu­cenici, pentru că nu voiau să calce cinstita cruce, că sileau pe creştini să facă aceasta.

Şi au cuprins tot pământul, prădându-l şi înconjurând India, Etiopia, Spania, popo­rul mamvrusilor şi Libia, apoi au venit şi asupra acelei cetăţi împărăteşti, vrând să o ia când împăratul Leon Isaurul luase de curând împărăţia şi făgăduise că le va da lor dajdie. Iar ei îi sileau pe dânşii ca să pună şi străjile lor la cetate, că nădăjduiau spre mulţimea oştilor şi a acelora câţi erau de ai lor şi câţi fuseseră aduşi cu plată, de făcuse mulţime multă de oşti şi a celor din corăbii; că a fost numărul corăbiilor o mie şi opt sute, precum scriu istoricii cei mai de crezare.

Ei şi-au pus oştile înaintea cetăţii, acei rătăciţi luptători împotriva lui Dumnezeu. Dar nici o apropiere de zidurile cetăţii n-au făcut; că zăboveau cu facerea de case, socotind că vor locui în ele ca acasă, aşa puseseră ei în mintea şi în gândul lor; dar Domnul a făcut deşarte sfaturile lor, că iubitorul de Hristos popor, care era în cetate, făcea slujbe neîn­cetat, precum aveau ei obicei a face pentru pacea şi buna aşezare a creştinilor.

Şi atunci luând ei Preacinstit Lemn al Crucii Dom­nului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi sfintele icoane ale Preacuratei Maicii lui Dumnezeu, au umblat împrejur pe zidurile cetăţii; şi ridicându-şi mâinile la Dumnezeu, au zis: „Scoală-Te, Doamne, ajută nouă şi nu lepăda pe poporul Tău, până în sfârşit, că iată, vrăjmaşii Tăi s-au întărit şi cei ce Te urăsc pe Tine au ridicat capul; nu da moşte­nirea Ta spre ocară, ca să stăpânească pă­gânii peste noi, ca să nu zică vreodată: Unde este Dumnezeul lor? Ci, ca să cunoască ei că numele îţi este Domnul Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl”.

Iar un călăreţ saracin, Sofie, din cei potrivnici, cuvinte de hulă zicând asupra cetăţii, chemând-o ceta­tea lui Constantin şi Biserica cu nume prost numind-o, căzând de pe cal într-o groapă, a murit.

Încă şi un hoge de ai lor suindu-se într-un copac înalt, ca să vestească rugăciu­nea lor, asemenea şi acela căzând jos cu tică­loşie şi-a lepădat din sine sufletul său cel fără de Dumnezeu.

După aceea s-au sfătuit să ridice război şi asupra bulgarilor, că doi voievozi erau şi unul a rămas să strice împă­răteasca cetate, iar altul s-a dus asupra bul­garilor să se bată cu dânşii, cu care lovindu-se, a rămas biruit de ei şi au căzut din oastea lui mai mult de douăzeci de mii; iar cei ce au rămas s-au întors cu ruşine.

Însă după în­toarcerea de la bulgari se silea să treacă cu corăbiile ce le aduseseră spre partea dinspre Vlaherne; dar s-au oprit de un lanţ de fier ce era întins de la Constantinopol până la Galata, neputând să facă ceea ce se sfătuiseră. Şi aşa au mers cu corăbiile la locul ce se cheamă Sosten şi la alte limanuri mai mici şi acolo foarte mulţi dintr-înşii au murit de iuţimea frigului şi multe corăbii de vânturi groaznice s-au sfărâmat şi altă mulţime de corăbii mari, grecii le-au ars.

Iar oraşul a fost într-o mare strâmtorare pentru lipsa de cele de trebuinţă oamenilor. Şi potrivnicii cu toate cele ce li se întâmplaseră lor fără nici o fereală mâncau orice şi întru amară nevoie au căzut de foame, cât şi trupuri omeneşti şi de dobitoace moarte au mâncat şi pentru o nevoie mare ca aceea, mulţi din cei vestiţi ai lor şi viteji fugind în cetate, s-au predat.

Şi în ce chip pe egiptenii care goneau pe Israel de demult i-a cufundat întru adânc ca o piatră şi a adus peste dânşii apa mării, aşa şi asupra saracinilor a adus Domnul, fugind ei de la Constantinopol. Că întărindu-se ma­rea cu vânt întunecat şi valuri groaznice, a pierdut acele mii de corăbii. Pentru că pe Marea Egee mergând corăbii multe, a căzut fără de veste piatră din cer; că precum fie­rul când se apropie de foc i se încălzeşte ră­ceala, aşa şi piatra aceea căzând în apa mării a facut-o de s-a înfierbântat şi pentru fierberea aceea, s-a topit smoala corăbiilor celor protivnici şi toţi s-au cufundat întru adânc, numai trei corăbii rămânând pentru înştiinţare.

Şi putea să vadă cineva grăme­zile morţilor care zăceau lepădaţi afară pe la toate ostroavele, ţărmurile, limanurile şi sănurile mării. Deci nişte isprăvi ca acestea să se spună şi altor popoare, precum zice psalmistul şi toată gura creştinească sâ cânte cuvânt sfinţit: „Tu, Doamne, ai sfărâmat capetele balaurilor în apă” şi spre aceasta să se adauge cu mare glas şi cântarea israelitenilor cea de la ieşire: „Să cântăm Dom­nului, căci cu slavă S-a preaslăvit”.

Până la acest cuvânt ajungând şi privind la înălţi­mea minunilor celor preaslăvite ale lui Dum­nezeu şi Stăpânului şi ale singurei Preacu­ratei, de Dumnezeu Născătoarei, rămân fără glas de spaimă şi nu pot a afla cuvinte ase­menea lucrurilor ce s-au făcut.

Ce limbă împodobită vorbitoare va putea lăuda după vrednicie pe Fecioara de Dumnezeu Născă­toare? Sau în ce chip va slăvi cum se cuvine preaslăvit darul ei, sau va putea preaslăvi izvorul milostivirii ei, sau va aduce ei mul­ţumită? Că se cade nouă cu faptele să adu­cem mulţumire Maicii lui Dumnezeu; că de acestea se veseleşte şi ea singură şi Fiul ei, mai mult decât de fluiere şi de cântările cele muziceşti; iar faptele plăcute lui Dumnezeu sunt dragostea cea nefăţarnică, ce este capul Legii şi al profeţilor, iubirea de fraţi cea neschimbată, milostenia cea fără de întoar­cere, fecioria cea dumnezeiască şi căsătoria cea după lege, curăţia cea fără de prihană, dreptatea cea statornică, vitejia cea după lege asupra poftelor, gândul cel tocmit după voia lui Dumnezeu, milostivirea cea fără strâmbătate, înfrânarea fără trufie, smere­nia cea cu bună umilinţă, încă şi viaţa cea fără prihană, chipul vieţuirii cel drept, obi­ceiul cel smerit, mintea cea cu bună price­pere, gura ce grăieşte cele bune, limba care laudă pe Dumnezeu, ochiul cei ce nu se uită la cele ce nu se cuvin, mâinile cele nejefui­toare, picioarele cele negrabnice spre rău şi altele, cu care omul cel făcut după chipul lui Dumnezeu şi unit cu Dumnezeu, se împodo­beşte ca şi cu o podoabă de mult preţ şi fru­moasă.

Cu acest fel de fapte bune se cade nouă să mulţumim Născătoarei de Dumnezeu, pentru că aşa au zis cei înţelepţi, că mulţu­mirea din fapte, iar nu din cuvinte se face. Însă de vreme ce neputinţa firii noastre şi poticnirea gândului, ne fac pe noi leneşi spre osteneala faptelor bune şi încet ne atingem de dânsa, cum am zice, cu vârful degetului, pentru aceasta avem trebuinţă să mulţumim după datorie.

Deci, măcar şi cuvinte de cân­tări să aducem şi înălţând glasurile noastre şi mintea ridicându-ne, aşa să zicem cu stri­gare: „Tu dar, o, Stăpână, de Dumnezeu Năs­cătoare, Ceea ce ai din fire iubire de oameni, n-ai încetat, apărând, neamul nostru cel creştinesc, ca o Maică iubitoare de fii împre­ună şi milostivă şi încă pururea ne dăruieşti nouă facerile de bine, mântuindu-ne, acoperindu-ne, păzindu-ne, din nevoi slobozindu-ne şi din primejdii izbăvindu-ne”.

„Deci, noi pen­tru aceasta mulţumim ţie şi mărturisim darul, nu tăinuim facerile de bine, lăudăm cu mare glas minunile tale, ajutorul tău preaslăvim, purtarea de grijă pentru noi preamărim, folosinţa ta o slăvim, pe tine, Ajută­toare, de bine Făcătoare te avem, milostivi­rea ta o vestim şi pomenind darurile tale cele mari ce ai făcut nouă până acum şi din câte primejdii ne-am izbăvit prin tine, aces­te cântări de mulţumită ca o datorie aducem ţie, nu doar că suntem vrednici facerii tale de bine. Însă iubeştele şi le primeşte ca de la nişte prunci ce nu pot grăi. Că pentru aceste necazuri de acum, care ne scârbesc pe noi, cerem ajutorul tău cel grabnic şi avem ne­voie de ocrotirea ta; strică smintelile cele ce sunt între noi; risipeşte norul şi întunericul, care ne înconjoară pe noi, în care ca într-un război de noapte suntem răniţi şi mai ales zicând: ca şi cum am fi fără de minte, ne mâncăm trupurile noastre, necunoscând rudeniile, nici gândind de cei de un neam cu noi”.

Şi unele ca acestea îndrăznim a face noi, care ne-am învrednicit a avea un Duh, pe Hristos Unul, o credinţă, un botez, o Biserică şi aceleaşi Taine. Ci, ca să nu întindem cuvântul mult, „pentru aceasta ne rugăm milostivirii tale, Preasfântă Stăpână, ca să luăm îndu­rările tale noi, poporul tău şi moştenirea ta. Şi fii Rugătoare către Dumnezeul nostru, Cel ce S-a născut din tine, ca să ne ajute nouă să nu pierim de tot şi să ne scoată pe noi din ispitele cele ce nu se pot vindeca. Vezi, Stă­până, cu câte lacrimi ne udăm; deci, te milostiveşte şi nu ne lepăda pe noi până în sfârşit. Pentru ce, împărăteasă, întorci faţa ta de la noi şi uiţi neputinţa noastră şi în­tristarea? Risipeşte frica şi spaima care vin asupra noastră; alină mânia lui Dumnezeu care s-a pornit asupra noastră şi pierderea noastră o potoleşte şi dezbinările care sunt între noi şi zarvele le împacă şi dă linişte şi pace robilor tăi. Că spre multe facerile tale de bine şi acestea adăugând, vestim totdeau­na  minunile tale. Şi până aici înotând, lăsând în jos pânzele cuvântului, să stăm în limanul cel tare al tăcerii. Şi când ne adu­năm, iarăşi să facem pomenire de acestea, ca să nu ne arătăm nerecunoscători faţă de binefacerea Stăpânei; nici să facem bunătăţi prin fapte numai şi leneşi fiind prin cuvinte să aducem mulţumire, că dobânda iarăşi la noi se va întoarce. Că de vom fi mulţumitori pentru cele ce a făcut spre noi, mare nădejde vom găti nouă spre cele ce vor să fie şi vom dobândi bunătăţile cele ce nu se pot spune, cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava şi puterea, cinstea şi închinăciunea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Ultimele din categorie