Părintele Iachint insista foarte mult pe mărturisirea gândurilor, ştiind că aceasta are un rol deosebit în viaţa monahală. „Dacă nu-ţi mărturiseşti gândurile –zicea părintele –, acestea rămân şi nu fac altceva decât să sape la temelia casei sufleteşti”. 

Insista apoi şi punea foarte mult accentul pe sinceritatea faţă de duhovnic: „Să-i mărturiseşti totul, să-i spui totul, să nu ascunzi nimic”.

Punea accent pe fidelitatea faţă de mănăstire: „Să iubeşti locul unde ai fost chemat”. Zicea el că mănăstirea este ca o mireasă pe care ţi-ai ales-o şi trebuie să ţii la ea ca la tovarăşul tău, ca la familia ta. Mai mult decât atât: să-i iubeşti trecutul, prezentul şi viitorul acelei mănăstiri, să-i iubeşti pe părinţii care au vieţuit în mănăstire, să-i pomeneşti în rugăciunile tale, să te simţi în duh de comuniune cu ei şi să-i iubeşti pe cei împreună-nevoitori.

Părintele Iachint nu accepta vrajba. Ţinea foarte mult la lucrul acesta: să nu fie dezbinare între fraţi sau între părinţi. Folosea orice mijloc pentru a reaşeza în obşte pacea, echilibrul. Apoi cerea începătorului, pe lângă deschiderea deplină faţă de părintele său duhovnicesc, să-şi uite trecutul şi să trăiască prezentul, pentru viitor, pentru întâlnirea cu Hristos.

Spunea Părintele Iachint: „Când suntem la răscruce, este bine să nu ne grăbim, ci să ne oprim, să judecăm, să ne rugăm şi să cerem ajutorul lui Dumnezeu, al Maicii Domnului, al sfântului înger păzitor, al sfinţilor şi să cerem sfat – sfatul părintelui duhovnicesc”.

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 737-738)