Ieroschimonahul Nifon Ionescu – starețul care a făcut să înflorească Schitul Românesc Prodromu

Pentru bolnavi, stareţul a zidit bolniţă şi a rânduit călugări îngrijitori, iar pentru cei tineri şi cu talent a format şcoală de muzică psaltică, vestită în tot Muntele Athos, sub conducerea marelui dascăl şi protopsalt român, schimonahul Nectarie Creţu. Astfel, sub stăreţia ieroschimonahului Nifon Ionescu, Schitul Prodromu îşi trăia cea mai liniştită epocă de armonie şi înflorire duhovnicească din toată istoria sa.

Ieroschimonahul Nifon Ionescu, adevăratul ctitor al Schitului Românesc Prodromu – Muntele Athos (1807 - 1901)

Cuviosul Nifon Ieroschimonahul este cel dintâi şi adevăratul ctitor al Schitului Românesc Prodromu din Athos.

S-a născut în judeţul Vaslui din părinţi săraci şi foarte credincioşi. Auzind de vestitul stareţ al Mănăstirii Horaiţa, arhimandritul Irinarh Roseti, în anul 1826 a intrat în obştea lui şi s-a făcut călugăr de dânsul, cu numele de Natanail. În anul 1840 a plecat la Muntele Athos împreună cu monahul Nectarie din aceeaşi mănăstire. Mai întâi s-au nevoit în Mănăstirea Cutlumuş. Apoi, au cumpărat o chilie în Schitul Sfânta Ana. Aici, părintele Natanail se face schimonah, cu numele de Nifon.

Adunându-şi călugări mulţi în jurul său, din care o parte erau din Mănăstirea Horaiţa, schimonahul Nifon, ajutat de prietenul său iubit Nectarie, a cumpărat o chilie mai încăpătoare lângă mare, la locul numit Chiraşa, pe moşia Mănăstirii Lavra, unde se mută cu ucenicii săi.

În anul 1850, părinţii Nifon şi Nectarie vin în Moldova, sunt hirotoniţi preoţi şi cer ajutorul mitropolitului Sofronie Miclescu şi domnitorului Grigore Ghica de la Iaşi, pentru zidirea unui schit românesc în Athos. În urma ajutorului primit, de 3.500 de galbeni, şi a intervenţiei către Mănăstirea Lavra, conducerea acesteia recunoaşte chilia Vigla Ianicopoli drept schit românesc. Aici mai fuseseră egumeni Cuviosul Iustin duhovnicul şi Patapie, ucenicul lui, între anii 1810-1825, dar chiliile zidite de dânşii ajunseseră în ruină.

În anul 1852, ieroschimonahii Nifon şi Nectarie au pus temelia bisericii Schitului Prodromu, cu hramul „Botezul Domnului”. Opt ani mai târziu, în 1860, biserica era deja pictată. În acelaşi an, arhiereul Isaia Vicol (ajuns episcop la Roman între anii 1868-1878), însoţit de câţiva clerici şi două sute de pelerini din ţară, sfinţeşte noua biserică şi numeşte pe ieroschimonahul Nifon Ionescu stareţ al Schitului Prodromu. Înmulţindu-se călugării români în schit, părinţii Nifon şi Nectarie au adunat noi ajutoare din ţară şi au zidit două corpuri de chilii cu câte două etaje pe laturile de nord-vest şi est.

Pe lângă grija de organizare, Cuviosul Nifon, fondatorul Schitului Prodromu, s-a îngrijit şi de întărirea vieţii duhovniceşti din obştea sa. Mai întâi a adunat în jurul său pe cei mai buni călugări români ce se nevoiau pe atunci în Sfântul Munte, în frunte cu vestitul protopsalt Nectarie schimonahul. Apoi a rânduit la biserică Liturghia zilnică şi pravila ca la marile mănăstiri atonite. De asemenea, ascultările, masa şi întreţinerea erau întru totul de obşte.

Spovedania obştii care număra până la 100 de părinţi şi fraţi se făcea regulat în fiecare săptămână, iar Sfânta Împărtăşanie pentru bătrâni şi schimonahi se făcea săptămânal, iar pentru ceilalţi - la două săptămâni. Pentru bolnavi, stareţul a zidit bolniţă şi a rânduit călugări îngrijitori, iar pentru cei tineri şi cu talent a format şcoală de muzică psaltică, vestită în tot Muntele Athos, sub conducerea marelui dascăl şi protopsalt român, schimonahul Nectarie Creţu. Astfel, sub stăreţia ieroschimonahului Nifon Ionescu, Schitul Prodromu îşi trăia cea mai liniştită epocă de armonie şi înflorire duhovnicească din toată istoria sa.

În anul 1870 însă, părintele Nifon se retrage din stăreţie şi revine în ţară. Aici întemeiază Schitul Bucium de la Iaşi, ca metoc al Prodomului. După câţiva ani se reîntoarce în Sfântul Munte şi se retrage la linişte cu ucenicul său într-o peşteră de lângă mare, la 20 de minute depărtare de schitul întemeiat de el. Alături avea şi un mic paraclis cu hramul „Naşterea Domnului”, unde săvârşea pravila zilnică şi Liturghia în sărbători.

Acolo, în peşteră, între munte şi mare, s-a nevoit Cuviosul Nifon în post şi rugăciune încă 20 de ani, slăvind pe Dumnezeu ziua şi noaptea. Iar în anul 1901 şi-a dat sufletul în mâinile Domnului, în vârstă de 94 de ani. Peştera lui se cheamă până astăzi „Peştera Părintelui Nifon”, iar trupul său a fost îngropat de ucenici alături, într-un loc tăinuit, după dorinţa sa.

Doamne, numără în ceata sfinţilor pe Cuviosul Nifon pustnicul!

(Arhimandrit Ioanichie BălanPatericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 472 - 474)

Mănăstiri: Schitul Prodromu

De la același autor

Ultimele din categorie