Protosinghelul Nicodim Măndiţă – din rugăciune se nasc faptele bune

„De vă veţi lumina mintea cu cuvântul lui Dumnezeu, atunci veţi fi capabili să duceţi o viaţă plină de fapte bune şi folositoare. De vă dau să postiţi mult şi să faceţi metanii, nu vă cunosc puterea. De vă dau să faceţi milostenie, nu vă cunosc starea materială. Şi dacă nu vă miluiţi mai întâi sufletul vostru, ci îl lăsaţi flămând, ce folos mai are milostenia? De aceea, întâi luminaţi-vă mintea cu rugăciunea şi cu cuvântul lui Dumnezeu, şi apoi postiţi şi faceţi milostenie.” (Părintele Nicodim Măndiţă)

Spun ucenicii lui că părintele Nicodim nu primea la spovedanie pe călugării şi mirenii care aveau alţi duhovnici, fără binecuvântarea acelora. Nici el nu dădea voie fiilor săi duhovniceşti să meargă de la un duhovnic la altul, fără motive întemeiate. Pe mireni însă îi sfătuia să se mărturisească la preoţii lor, iar pe călugări la duhovnicii din mănăstirile lor.

Uneori, învăţa pe călugări, zicând:

– Când mergi la cineva dornic de învăţătură şi lipsit, să-i duci vreo carte bună de citit, du-i şi vreo pâine sau altceva de mâncare. Nu vezi că peştele nu vine la undiţa goală? Că trebuie să întrebuinţăm tot ce ne stă la îndemână ca să putem câştiga suflete pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Astfel, văzând fratele dragostea ta, va primi cu bucurie cuvântul vieţii.

Alteori, spunea la spovedanie:

– Fraţilor, am socotit să vă dau de ascultare şi canon citirea cuvântului lui Dumnezeu. Că de vă veţi lumina mintea cu cuvântul lui Dumnezeu, atunci veţi fi capabili să duceţi o viaţă plină de fapte bune şi folositoare. De vă dau să postiţi mult şi să faceţi metanii, nu vă cunosc puterea. De vă dau să faceţi milostenie, nu vă cunosc starea materială. Şi dacă nu vă miluiţi mai întâi sufletul vostru, ci îl lăsaţi flămând, ce folos mai are milostenia? De aceea, întâi luminaţi-vă mintea cu rugăciunea şi cu cuvântul lui Dumnezeu, şi apoi postiţi şi faceţi milostenie.

Acest cuvios părinte era în toate foarte chibzuit şi cu dreaptă socoteală. La mâncare şi la post, la rugăciune şi la citire, la tăcere sau la cuvânt, la chilie sau la slujbă. Toate le făcea în tăcere, cu blândeţe şi cu multă frică de Dumnezeu.

Spun călugării care l-au cunoscut că el niciodată nu amintea lucruri din trecut. Când vorbea, rostea fiecare cuvânt cu atenţie să nu greşească sau să smintească pe cineva cu ceva. Niciodată n-a fost auzit să osândească, să se certe sau să vorbească de rău. Nici pe altul nu-l îngăduia să pârască sau să clevetească pe aproapele în chilia lui.

– Nu uitaţi, zicea bătrânul, că pentru tot cuvântul deşert vom da seama în ziua judecăţii lui Hristos (Matei 12, 36).

Alteori, le amintea cuvântul psalmistului: „Pune, Doamne, pază gurii mele şi uşă de îngrădire împrejurul buzelor mele” (Psalmi 140, 3). Cuvântul lui era înţelept, liniştit, dres cu sare.

Mai spun părinţii că el nu primea slujbe, nici nu se ruga pentru cei ce nu citeau cuvântul lui Dumnezeu. De asemenea, nu primea la spovedanie pe cei ce nu veneau la biserică şi refuzau citirea sfintelor cărţi.

(Arhimandrit Ioanichie BălanPatericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 654-655)

De la același autor

Ultimele din categorie