Există, cu referire la Botezul Domnului, în Evanghelia după Luca un verset care ne spune: „Și după ce s-a botezat tot poporul, botezându-Se și Iisus și rugându-Se, s-a deschis cerul” (Luca 3, 21). Ce ne atrage atenția este faptul că Mântuitorul a intrat în apele Iordanului, deloc întâmplător, abia după ce s-a botezat „tot poporul”. Mântuitorul nu venise la Ioan să se curețe, să-și mărturisească vreun păcat ci, dimpotrivă, spre „a ridica păcatul lumii” (cf. Ioan 1, 29), să ia asupra Sa ceea ce „lăsaseră” aceia în apă. „Tot poporul” e un mod de a numi păcatele întregului neam omenesc, din toată vremea și din tot locul. Așadar, nu este păcat săvârșit de noi care să nu fi fost asumat deja de Hristos, fie că noi conștientizăm sau nu acest lucru. Hristos este pe Cruce și în agonie până la sfârșitul veacurilor (v. Blaise Pascal), pentru că până în vremurile de pe urmă vor fi oameni care vor păcătui. Dar este, totodată, și în slava dumnezeirii. Mintea omenească nu poate înțelege acest paradox, doar dragostea desăvârșită îl pricepe.

***

Iertarea păcatelor nu are un caracter juridic. Păcatul nu se reduce la încălcarea unei legi (fie ea și divină) care atrage după sine consecințe. Păcatul este o rupere de Creatorul tuturor, de Tatăl ceresc, și o întoarcere pătimașă a sufletului spre cele create. Așa cum unii rup relația cu părinții care i-au născut și i-au crescut, tot așa unii rup relația cu Dumnezeu. Iertarea restaurează o relație, nu prescrie o pedeapsă.

***

Diavolul nu spune: „Bea, droghează-te, consumă pornografie etc. ca să devii dependent”, ci îţi spune: „Dacă vei face asta sau asta, te vei simţi bine şi vei avea parte de mari plăceri”. Şi lucrul acesta se şi confirmă, până la momentul în care sesizezi că aceste plăceri nu mai reprezintă o opţiune liberă, ci o constrângere. Ai o nevoie imperioasă de a ți le satisface, altminteri începi să te simţi rău. Constaţi, pe propria ta piele, spusa Părinților: în momentul în care optezi să faci un păcat, e ca şi cum ai apuca un băţ care are două capete – la unul dintre ele este plăcerea, iar la celălalt este durerea; dacă l-ai prins pe primul, obligatoriu îl vei avea şi pe al doilea. Iar dependenţa de plăcere este cumplită, îţi restrânge dramatic opţiunile şi libertatea. Altfel spus, şoapta ispititoare a diavolului o putem asemăna cu îndemnul de a intra într-o colivie de aur: la început, vrăjmaşul îţi arată cu insistenţă aurul sclipitor care îţi ia ochii; după ce intri acolo şi se închide uşa, începi să vezi gratiile de care tragi în zadar spre a te elibera.

***

Putem lesne sesiza când un om este posedat, există semne exterioare vizibile. Dar când suntem biruiţi de păcate, când suntem împătimiţi, ne vine mai greu să conștientizăm că suntem sub influenţa şi sub puterea satanei. Păcatul, oricât de mic ar fi, ne leagă puțin câte puțin, perfid, dar cu lanţuri cu mult mai grele decât este jugul în care se chinuie demonizaţii.

***

Patimă nu e doar dependenţa de plăcere, ci şi perversa dorinţă de a suferi. Pare-mi-se că, în acest veac al confortului, mai degrabă se întâlneşte – dincolo de căutarea plăcerilor – acest al doilea mod de a trăi pătimaş. E cu atât mai grav, cu cât celui care suferă astfel i se pare, nu de puţine ori, că e un soi de victimă situată în proximitatea martirilor. Procesul de despătimire e cu mult mai anevoios în acest caz decât în situaţia celui dependent de plăcere.

***

Friedrich Nietzsche atenționează în lucrarea „Dincolo de bine şi de rău” că, „de priveşti îndelung abisul, află că şi abisul îţi scrutează străfundul sufletului”. Ne putem uita în „hău”, dar ne asumăm riscul ca şi hăul (răul) să se „uite” în noi. Dacă ne-am rupt de Dumnezeu, inevitabil ne confruntăm cu teribila ispită de a tinde către nefiinţă, către... nimic. Patimile, păcatele nu sunt decât exerciții de a nu (mai) exista. Un alcoolic, spre exemplu, este un om nemulţumit cu ceea ce trăiește, care caută „refugiu” într-o iluzie, în altceva decât propria-i existenţă – cu bunele şi cu relele ei. Şi se poate lesne sesiza, în orice persoană cu adicții, tendinţa de a se (auto)distruge, de a se anihila. Sinuciderea este păcatul suprem, tocmai pentru că e refuzul absolut al existenței. Dar neființă... nu este. Existența noastră va continua în veșnicie – noi putem alege, conștient sau nu, doar modul în care va fi ea: spre bucurie sau spre chin.