La marea trecere a pragului dintre viaţa pământească şi veşnicie, dacă vom fi rânduiţi în ceata drepţilor, sufletele noastre, însoţite de sfinţii îngeri, se vor bucura de marea întâlnire în ceruri cu Dumnezeul Treimic, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, cu Sfânta Fecioară Maria, cu toţi sfinţii, cu părinţii şi strămoşii noştri, cu toţi cei dragi care s-au săvârşit mai înainte de noi.

Aceasta este, credem, cea mai mare fericire a Raiului: să te întâlneşti şi să comunici, faţă către faţă, cu vieţuitorii cerului, cunoscuţi sau necunoscuţi înainte. Căci, aşa cum ne învaţă Scriptura şi Părinţii Bisericii, după moartea noastră cu trupul noi nu încetăm să fim persoane, care văd, aud, vorbesc.

Cum va fi dincolo vorbirea, auzul, vederea, este un lucru de taină, a cărui cunoaştere ne va fi dată doar după plecarea de aici. Căci zice Sfântul Apostol Pavel: „Acum vedem ca prin oglindă, în ghicitură, atunci, însă, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin” (I Cor. 13, 12).

Crezând, astfel, în această mare întâlnire, nădăjduim să-i vedem, în lumina Preasfintei  Treimi, împreună cu Maica Domnului, pe toţi sfinţii rânduiţi de Biserică în calendarele noastre şi pe care noi îi pomenim cu toată cuviinţa: îngeri, prooroci, apostoli, mucenici, cuvioşi, ierarhi ş.a., adeverindu-se în faţa ochilor noştri spusele psalmistului: „Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi!” (Psalm 67, 36).

Timp a-i vedea şi a vorbi cu ei va fi din belşug: veşnicia nu este în nici un fel supusă vreunui ceasornic, nici ameninţată de venirea serii, căci „ziua” ei este fără de sfârşit, fiind „neînserată”, cum frumos se exprimă cărţile noastre de slujbă: „Ziua cea neînserată a Împărăţiei...”.

Această „zi” numită de părintele apostolic Barnaba „a opta” (Epistola XV, 9), este descrisă astfel de părintele Dumitru Stăniloae: „Viaţa viitoare va fi o duminică fără de sfârşit, sau paradisul regăsit şi eshatologia inaugurată, clipa aurorii cu al ei minunat deodată şi lumina fără asfinţit a zilei a opta în care Dumnezeu va fi totul în toate...” (Dogmatica, III, 6).

Mare bucurie, iubiţi fraţi, vom trăi, astfel, întâlnind pe Maica Domnului, pe Sfântul Ioan Botezătorul, pe Sfinţii Apostoli, dimpreună cu toţi ceilalţi sfinţi despre care citim atâtea lucruri minunate în Sfânta Scriptură şi în Vieţile Sfinţilor.

Bucuria va fi sporită, însă, de întâlnirea cu sfinţi de care n-am mai auzit, dar a căror vedere va constitui pentru noi o surpriză aparte a zilei a 8-a. Căci este pe înţelesul oricui că în calendar nu sunt cuprinşi toţi sfinţii bine plăcuţi lui Dumnezeu, ci doar un număr limitat al lor.

Ei bine, la sfinţii necunoscuţi s-au gândit Părinţii Bisericii când au fixat în calendar şi o duminică „a tuturor sfinţilor”, duminica de astăzi, întâia după Rusalii. Este o sărbătoare comună a tuturor sfinţilor ale căror nume şi urme s-au pierdut, s-au uitat, sau au rămas neînregistrate şi necunoscute.

Aşezarea acestei pomeniri îndată după Rusalii nu s-a făcut, însă, la întâmplare: dumnezeieştii noştri Părinţi au voit să arate că Pogorârea Preasfântului Duh a lucrat prin Apostoli nişte lucruri atât de mari, încât a sfinţit şi a înţelepţit pe cei de un aluat cu noi, aducându-i, prin Iisus Hristos, la Dumnezeu: pe unii prin mucenicie şi sânge, pe alţii prin trăire şi viaţă virtuoasă, Duhul Sfânt săvârşind, astfel, fapte minunate, mai presus de fire.

Pomenirea sfinţilor necunoscuţi în această duminică nu exclude, fireşte, cinstirea celor cunoscuţi. De aceea, calendarul nu zice „duminica tuturor sfinţilor necunoscuţi”, ci, simplu, „a tuturor sfinţilor”, pentru că ei nu pot fi despărţiţi: toţi au vieţuit şi luptat pentru un singur Hristos. Cinstirea lor este mult şi bine plăcută Domnului, noi urmând îndemnul proorocului David Psalmistul: „Lăudaţi pe Domnul întru sfinţii Lui!” (Psalm 150, 1).

Mărturisim, în consecinţă, cu durere sfâşietoare, că mare greşeală săvârşesc acei fraţi ai noştri, aşa-numiţi „sectari”, care nu cinstesc pe sfinţi pe motiv că prin pomenirea lor s-ar micşora închinarea adusă lui Dumnezeu. Nici vorbă de aşa ceva.

Dumnezeu nu este singur, izolat. El este un Dumnezeu al comuniunii şi dragostei, de-a pururi înconjurat de îngeri şi sfinţi. De aceea psalmistul ne îndeamnă să-L lăudăm întru sfinţii Lui. Şi pentru că Părinţii Bisericii celei nedespărţite au prevăzut rătăcirile sărmanilor sectari de astăzi cu privire la cinstirea sfinţilor, cunoscuţi şi necunoscuţi, au redactat un document bazat pe învăţătura Scripturii, încă din anul 787, la Sinodul al VII-lea ecumenic.

Redăm un fragment din el: „Noi păzim cuvintele Domnului, cuvintele apostoleşti şi prooroceşti, prin care am învăţat să cinstim şi să preamărim, mai întâi pe cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, pe sfintele puteri îngereşti, pe apostoli, pe prooroci, pe martirii cei măriţi, pe sfinţii părinţi purtători de Dumnezeu şi pe toţi bărbaţii cei sfinţi şi să cerem mijlocirea lor. Cine nu mărturiseşte că toţi sfinţii cei care au plăcut lui Dumnezeu, atât cei dinainte de lege, cât şi cei de sub har, sunt vrednici de cinste după trup şi după suflet, ori nu fac rugăciuni către sfinţi, să fie anatema! (Cuvântul „anatema”, amintim, înseamnă „lepădat, blestemat”)”.

Ne îngăduim o întrebare acum: cunosc fraţii sectari această hotărâre a Bisericii celei una, care nu era numită atunci nici ortodoxă, nici catolică, nici protestantă, ci, simplu, BISERICA, mamă a tuturor, inclusiv a „bisericilor” rupte din ea astăzi? Credem că nu. De aceea, ne revine nouă, drept credincioşilor, datoria de a face cunoscută învăţătura cea dreaptă, potrivit Scripturii şi Părinţilor.

O dată cu aceasta, ne vom strădui să trăim în conştiinţa că, atunci când vom părăsi acest pământ, ne vom întâlni la judecată nu numai cu Dumnezeu ci şi cu sfinţii, căci El va ţine seamă de mărturiile lor atunci când va „cântări” faptele noastre. Sfântul Apostol Pavel o spune lămurit: „Nu ştiţi oare că sfinţii vor judeca lumea?” (I Cor. 6, 2).

Iar dacă, în viaţă fiind, i-am cinstit şi le-am imitat virtuţile, ne vom învrednici să fim şi noi în ceata lor, fericiţi să-i cunoaştem pe fiecare în parte, să vorbim cu ei, să ne minunăm de vederea chipului lor de cerească frumuseţe.

Pentru împlinirea acestei doriri, vieţuirea noastră trebuie să se asemene cu a lor. Căci spre sfinţenie suntem chemaţi de Mântuitorul Iisus Hristos: „Fiţi desăvârşiţi, precum şi Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este!” (Matei 5, 48).

Spre imitarea virtuţilor ne îndeamnă Sfinţii Apostoli: „Fiţi mie următor, precum şi eu sunt lui Hristos” (II Cor. 11, 1) şi urmaşii Apostolilor, Sfinţii Părinţi: „Dacă-i iubim pe sfinţi, să-i imităm... . În grădina Domnului nu sunt numai trandafirii martirilor, ci şi crinii fecioarelor, iedera soţilor, violetele văduvelor” - zice, de exemplu, Fericitul Augustin.

Şi lucru minunat, această imitare ne creează obişnuinţe evlavioase, în vorbă, gândire, fapte, manifestări. Iar obişnuinţa nu ne va fi doar ca o „a doua natură” cum adesea se spune, cu oarecare omenească dreptate, ci ne va modela propria natură, zidită de Dumnezeu.

Căci sfinţenia nu este ceva impropriu omului, sau adăugat, ci împlinirea umanului, cum atât de inspirat a zis Nichifor Crainic. Iar în clipa morţii, spune, potrivit învăţăturii Bisericii, părintele Seraphim Rose (1934-1982), sufletul nostru „se află pe sine în mijlocul altor spirite, bune şi rele. Iar el înclină spre cele cu care a dobândit mai multă asemănare în duh, iar dacă încă din trup a fost sub influenţa vreunora dintre ele, apoi cu acelea va şi rămâne la ieşirea din trup” (Sufletul după moarte, Apostol X).

Cât de preţios este, iubiţi fraţi, acest avertisment!

A noastră este, aşadar, alegerea şi voinţa, cu ce fel de persoane vrem să ne asemănăm şi să ne întâlnim la trecerea pragului: cu cele luminate, sfinţii, sau, Doamne păzeşte, cu cele întunecate, diavolii!

O dată cu aceasta, să ne întrebăm: voim să ne vedem părinţii, strămoşii, sau să nu-i mai vedem niciodată? Răspunsul se află în totala noastră libertate de alegere! De aceea, în ziua de azi (şi în toate zilele) să zicem cu evlavie: toţi sfinţii (cunoscuţi şi necunoscuţi) rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi, să ne învrednicim a fi asemenea vouă. Amin.