Iubiţi credincioşi,

Păcatul ne orbeşte mintea şi inima.

Iată-ne în sărbătoarea Duminicii a şasea după Paşti. Continuăm, după atâtea săptămâni, să serbăm marele praznic al Învierii. Îl serbăm, de altfel, în fiecare Duminică, dar această perioadă de 40 de zile după Paşti este pentru noi deosebită.

Sunt multe părţi din Evanghelii care ar fi putut fi alese să fie citite în această perioadă. S-a ales să se citească în Duminica primă după Paşti Evanghelia cu adeverirea Învierii către Toma. Am citit, apoi, Evanghelia adeveririi Învierii către Femeile Mironosiţe. Apoi, adeverirea prezenţei Mântuitorului Hristos ca Lumină şi Apă vie, în Duminica Samarinencii. În Duminica Slăbănogului, ne-a învăţat Biserica faptul că Hristos Cel Înviat ne ridică din slăbănogeală. Iar astăzi ne învaţă, prin această Evanghelie, că, orbi fiind, putem să vedem, prin lumina Învierii lui Hristos.

Şi într-adevăr, putem observa pe noi înşine: adesea orbim şi adesea începem, cu puterea lui Dumnezeu, să vedem iarăşi. Orbim din cauza păcatului. Uneori ne naştem aşa, pentru că părinţii noştri, bunicii noştri, au lucrat răul, în feluri în care poate nici nu ştim. Dar există pentru noi dumnezeiescul Botez, Sfânta Spovedanie, Sfânta Împărtăşanie şi toate tainele Bisericii, lucrătoare în sufletul nostru.

Câtă lepădare, când este vorba de Dumnezeu! Auzim de multe ori spunându-se cuvântul „har”. Harul lui Dumnezeu nu înseamnă altceva decât puterea lucrătoare a lui Dumnezeu. Să ne lăsăm ca Dumnezeu, cu puterea Lui, să lucreze în noi. Şi va face minune cu noi.

Aţi auzit, în Evanghelia de astăzi, ce necredinţă din partea celor care erau prezenţi, ce necredinţă din partea celor care iscodeau! Câtă anchetă au făcut cei care nu credeau în Dumnezeu, cei care aveau o învăţătură de la Dumnezeu, dar nu şi dragostea de oameni. N-aveau iubirea lui Dumnezeu şi dragostea către oameni.

Şi îl tot întrebau pe cel care fusese orb: „Dar cum de vezi?”. „Uite, văd”. „Bine, dar nu e bine să fii vindecat sâmbăta, că sâmbăta e ziua noastră de odihnă”, spuneau iudeii. „Da, o fi aşa, dar eu văd. Eu nu pot să ştiu multe, eu ştiu că eram orb şi acum văd”. Apoi au mers mai departe, au negat această minune şi au căutat îndreptăţire la părinţii lui. Iar ei, fricoşi, au spus: „Nu ştim, ce s-a întâmplat, cum s-a întâmplat, noi ştim doar că l-am născut orb; dar restul întrebaţi-l pe el, este major, să răspundă”.

Curajul de mărturisire nu este moștenit de la părinți, ci este darul Duhului Sfânt în om. Observaţi câtă lepădare, când este vorba de Dumnezeu! Oare nu şi astăzi, din când în când sau adesea, noi ne lepădăm şi nu avem această putere să mărturisim minunile lui Dumnezeu?

Şi care sunt minunile lui Dumnezeu? Sunt multe, sunt nenumărate, dar cea mai mare rămâne Sfânta Liturghie şi de aici şi marele păcat al lipsei de la Sfânta Liturghie, adică prefacerea pâinii şi a vinului în Trupul şi Sângele lui Hristos, adică cuprinderea nemărginitului de către noi, cei mărginiţi, în taina Sfintei Împărtăşanii.

A nu vedea minunile zilnice înseamnă orbire. Iată, avem aer de respirat, aceasta este o minune! Iată iarba câmpului, iată cele de mâncare date nouă, acestea sunt minuni! Iată felul în care Dumnezeu ne-a creat şi ne ţine pe noi, aceasta este minunea lui Dumnezeu! Minunile lui Dumnezeu nu sunt numai învierile din morţi şi vindecările, ci toate aceste stări pe care le trăim.

O minune a lui Dumnezeu este şi luminarea minţii noastre spre bine. Ne minunăm adesea de cei care fac răul şi - uneori, poate nu de ajuns – mulţumim lui Dumnezeu că nu ne-a adus în această stare, în această nenorocire, de a lucra răul.

Se spune că, în puşcărie, un viitor preot, care s-a călugărit spre bătrâneţe, ridica mâinile în sus şi zicea: „Doamne, Îţi mulţumesc că nu sunt ca miliţianul acesta”. Şi miliţianul, uimit, l-a întrebat: „Ce vrei să spui? Eu te chinui pe tine, eu te bat, eu îţi fac toate acestea şi tu ai vrea să nu fii în locul meu?”. Şi el zice: „Da, pentru că ai mintea întunecată şi mă prigoneşti pe nedrept. Sau silit fiind, faci lucrul acesta”.

Observaţi că, de multe ori, lucrurile stau altfel decât le vedem noi, sau le simţim. De aceea, să ne rugăm de fiecare dată ca Dumnezeu să ne lumineze mintea, adică să ne deschidă ochii. Printre noi nu e nici unul orb, toţi dintre noi avem ochii trupului buni, vedem. Dar câţi avem ochii minţii deschişi? Putem noi sesiza puterea lui Dumnezeu lucrătoare în noi? Atunci înseamnă că nu suntem orbi.

Nu este nevoie de minune ca să credem, ca să facem. Iată, am prăznuit sfinţi importanţi în viaţa şi mântuirea noastră. Am prăznuit pe Sfântul Ioan Rusul, un sfânt extraordinar, care are moaştele în Grecia. E extraordinar prin minunile pe care le lucrează.

Apoi am prăznuit pe Sfântul Necunoscut de la mănăstirea Neamţ. S-au descoperit acolo moaştele unui sfânt, care se află acum în biserică, dar nu ştim ale cui sunt. În anul 1986, pentru că oamenii încetaseră să mai vadă, Dumnezeu le-a arătat: au ieşit oasele din mormânt. Se umfla pământul şi pentru că mulţi mergeau acolo, iar regimul nu permitea adunare de multă lume, mai ales cu credinţă, au turnat beton, tone întregi de beton. Dar până şi betonul s-a ridicat, s-a spart şi au ieşit moaştele. Şi le-au luat şi le-au pus în biserică.

Atunci când întunecarea este puternică, Dumnezeu mai face şi din acestea, dar nu este nevoie de minune ca să credem, ca să facem. Este nevoie numai de lucrarea lui Dumnezeu lăsată în noi, este nevoie ca noi să nu întunecăm ceea ce El a luminat în noi.

Pentru aceasta, astăzi, Sfânta noastră Biserică ne-a rânduit spre ascultare această sfântă şi dumnezeiască Evanghelie - vindecarea orbului din naştere - îmbărbătându-ne că, orbi fiind, putem vedea.

Ce este un creştin care nu ştie Sfânta Scriptură, nu citeşte, habar nu are de punctele învăţăturii de credinţă? Ce este? Este un creştin orb! Avem nevoie cu toţii de mila şi ajutorul lui Dumnezeu.

Să avem încredere în puterea lucrătoare a lui Dumnezeu asupra ochilor, uneori orbi, ai inimii noastre şi ai minţii noastre. Amin.