Viaţa lui Gheron Iosif Isihastul – 6: Firea şi felurile ispitelor

 

A scos salteaua şi şi-a făcut un scaun de lemn, ca un fotoliu, ca să-şi poată rezema mâinile. În acesta a stat şi a dormit timp de opt ani, atâta cât a durat şi războiul, fără să se întindă deloc pe coaste.

Ispitele au fost numite astfel, pentru că dau naştere experienţei şi sunt, după firea lor, toate faptele mâhnicioase din viaţă, de la durerea cea mai mică până la durerea cea mai mare a tuturor oamenilor, care este moartea. Într-un singur cuvânt, ispitele se numesc „cruce”, pentru că aşa cum crucea pedepseşte şi omoară pe om, tot astfel şi cele care îl mâhnesc, în general, îl doboară şi-l distrug pe om. Mâhnirile nu-şi au începutul în creaţia primară, ci sunt paraziţi şi simptome apărute după cădere. Început le-au dat trădarea şi păcatul şi de aceea sunt dezgustătoare pentru viaţă şi pentru fire, ca pricini şi părţi ale stricăciunii şi ale morţii, provocând totdeauna scârbă şi dezgust. Astfel, într-un anumit chip, viaţa noastră se scurge într-o neîntrecută amărăciune şi mâhnire, într-o nesfârşită durere şi osteneală, într-o agonie şi nefericire fără capăt, având ca însoţitor nedespărţit suspinul.

Însă binecuvântat fie Marele Dumnezeu şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care a schimbat această înfricoşătoare pedeapsă şi osândă ce era împotriva firii noastre şi a întors-o spre folos şi spre binefacere. Căci desfiinţând moartea şi înlocuind-o cu viaţa, a îndreptat mădularele şi organele sale spre slujirea vieţii. Viaţa şi învăţătura Domnului nostru, precum şi pătimirea Sa pe Cruce, adică toată mulţimea de mâhniri şi ispite s-au schimbat în mijloace şi metode de mântuire. De atunci, mereu, toată mulţimea Drepţilor, nenumăraţii Mucenici, toate cetele celor ce s-au mântuit şi toţi cei ce vor urma în această viaţă, până la sfârşitul veacurilor, vor privi cu recunoştinţă la ispite, ca la metoda cea mai practică ce duce spre Viaţă. Pe bună dreptate spuneau Părinţii noştri în apoftegmele lor: „Ridică ispitele şi nu se mântuieşte nimeni”. Iar Iisus Hristos ne-a lăsat ca moştenire aceste cuvinte, spunând: „Voi sunteţi aceia care aţi rămas cu Mine în încercările Mele”(Luca 22, 28).

Precum am spus, ispitele, după firea lor, au ca însuşire de bază durerea cea cuprinzătoare. Însă, după felul lor, ele se schimbă de multe ori, după cum cere împrejurarea, pentru un folos mai înainte hotărât de Dumnezeu, Care le îngăduie. Nu vom arăta amănunţit felurimea ispitelor – de ce, unde, cât şi de unde – pentru că, potrivit Psalmistului „îi vor număra pe ei şi mai mult decât nisipul se vor înmulţi”(Ps. 138, 18). Ele au fost explicate în amănunt şi fără greşeală de Părinţii noştri în scrierile lor. Noi numai atât vom reaminti: că datoria de căpetenie a celor ce vor să se mântuiască este înfruntarea ispitelor, spre dovedirea credinţei şi mărturisirea acesteia împotriva lepădării, la care răul ne îmbrânceşte cu sila. Lepădării poruncii i-a urmat căderea, iar mărturisirii şi împlinirii ei, Învierea. Prin iubirea de plăcere vine încălcarea poruncii şi păcatul, iar prin iubirea de durere, orice mărturisire şi virtutea. Iar lui Dumnezeu, Care ne-a dăruit biruinţa prin Cruce, se cuvine slavă. Dar să revenim la subiectul nostru.

Primul semn clar al necontenitului război şi ispitiri s-a arătat după vedenia mobilizării în prima linie şi după adormirea în Domnul a stareţului Efrem la Sfântul Vasile. După punerea în lucrare a programului de nevoinţă şi de liniştire, au început să-l războiască patimile trupului, primele patimi care se ivesc, după cum spun Părinţii.

Ca instinct firesc, legea reproducerii nu încetează să se manifeste mai ales la maturitate şi îndeosebi atunci când este întărâtată de pricini. Iar înfierbântarea pe care o produce în trup această lege este mult mai mare atunci când temperamentul este mai aprins. De multe ori şi condiţiile climatice şi hrana, în cea mai mare parte, se fac pricini care contribuie la întărâtarea acestei dorinţe. Când pricinile şi mişcările acestei legi se află numai în planurile ei fireşti, atunci raţiunea ţine în frâu cu uşurinţă voinţa şi predomină legea morală. Însă când intervine înrâurirea cea afară de fire şi tirania puterilor satanice, atunci războiul ia alte dimensiuni şi aici începe o luptă aspră şi inegală.

Precum am spus mai sus, Stareţul Iosif a avut parte de o educaţie aspră. Nici un compromis sau greşeală morală nu l-au smerit în această privinţă a războiului trupesc. Nu cunoştea absolut nimic despre păcatele trupeşti. Era feciorelnic în adevăratul sens al cuvântului, din cele ce ne-au mărturisit rudele sale apropiate, precum şi din cele ce am auzit de la el însuşi. Într-o minte curată de astfel de prejudecăţi, într-un loc cu totul lipsit de persoanele şi de lucrurile care stârnesc acest război, într-un mediu aspru, cu o înfrânare aproape de necrezut şi cu o nevoinţă continuă, într-un trup complet uscat şi osificat de înfrânare şi de lipsa lucrurilor celor mai necesare traiului, apariţia cu violenţă a poftei trupeşti se întâlneşte numai în textele Patericului. Război trupesc! Războiul desfrânării! Despre el se aminteşte în primele pagini ale învăţăturii despre lucrarea practică şi este un subiect care îi preocupă de obicei pe tinerii începători. Stareţul Iosif înfrunta vitejeşte acest război cu fierbinţeala râvnei, prin avântul său atletic, cu simţirea ajutorului dumnezeiesc şi cu ajutorul sfinţeniei locului, cu care, prin excelenţă, sfinţitul Athos îi înconjoară pe nevoitorii săi.

Când sila războiului ajungea la culme, atunci adăuga şi alte metode practice: privegherea prelungită, mai multă sete, starea îndelungată în picioare şi, mai ales, „bătaia binefăcătoare”, aşa cum numea pururea-pomenitul bătaia cu băţul. Şi fiindcă scopul acestei patimi este plăcerea şi numai ea, iar la monahi şi la cei necăsătoriţi ea nu slujeşte nici unei legi necesare, atunci pe bună dreptate se pedepseşte cu potrivita durere şi suferinţă. „Cui pe cui se scoate”, spune un proverb popular.

Dorinţa pentru a lupta în prima linie, turbarea nestăpânită a diavolilor şi pregătirea răsplătirilor de la Dătătorul de plată au fost cele care au influenţat intensitatea nevoinţei şi durata acestui război.

„Aveam cunoştinţa deplină a războiului, ne spunea Stareţul, şi mă nevoiam cu asprime. Când ajungeam la culmea istovirii, Harul mă întărea şi începeam iarăşi. Dar cu scurgerea vremii, războiul devenea mai aspru şi aproape continuu”.

A scos salteaua, dacă se poate spune că a avut ceva ca aşternut în prima jumătate a vieţii sale, şi şi-a făcut un scaun de lemn, ca un fotoliu, ca să-şi poată rezema mâinile. În acesta a stat şi a dormit timp de opt ani, atâta cât a durat şi războiul, fără să se întindă deloc pe coaste.

„Fiindcă războiul nu ceda, nu am cedat nici eu în lupta mea; şi mai ales în priveghere şi bătaie.

Plângeam, suspinam, o rugam pe Stăpâna noastră Născătoarea de Dumnezeu, care de multe ori mă mângâiase, dar nici o uşurare nu simţeam. Uneori războiul înceta pentru puţin timp atât cât să pot răsufla, dar apoi începea iarăşi cu mai multă tărie. Trupul meu începuse să slăbească şi astfel, curajul meu să se clatine. Văzând că puterea armelor mele se împuţina, am găsit odihnă în rugăciune, care mi-a fost lucrarea cea mai mângâietoare”.

(Monahul Iosif Vatopedinul, Stareţul Iosif Isihastul. Nevoinţe, experienţe, învăţături, traducere de Ieroschimonah Ştefan Nuţescu, Editura Evanghelismos, Bucureşti 2001, pp. 38-41)

De la același autor

Ultimele din categorie