Protosinghelul Vichentie Mălău îi primea pe credincioşi cu bucurie şi dragoste

Le asculta necazurile, îi mărturisea, le rânduia canon, îi mângâia cu alese cuvinte duhovniceşti şi îi odihnea. A doua zi iarăşi îi ducea la trapeză, îi servea singur cu mâncare, le dădea pâine pentru drum, îi petrecea până la poartă şi, binecuvântându-i, îi libera cu pace.

Se spunea iarăşi că în ziua întâi de Paşti, când veneau cu toţii la trapeză cu icoana Învierii şi mesele erau pline de daruri, părintele Vichentie se aşeza în capul mesei, gusta de câteva ori, apoi vorbea cuvânt de folos timp de două ceasuri. Vorbirea lui era aşa de dulce şi vie, încât părinţii lăsau mâncarea şi-l ascultau cu lacrimi.

Spunea încă părintele Vichentie celor ce îl întrebau, cum că ouăle roşii închipuiesc lacrimile Maicii Domnului, pe care le-a vărsat pe Golgota, când Fiul ei era răstignit pe Cruce.

Când veneau credincioşii la mănăstire, băteau la uşa părintelui Vichentie şi-l întrebau: 

– Părinte, am venit la mănăstire să facem Sfântul Maslu, să dăm slujbe, să ne spovedim. La cine să ne ducem?

– Eu vă mărturisesc, fraţii mei, răspundea bătrânul cu dragoste.

Apoi zăbovea cu ei toată noaptea. Le asculta necazurile, îi mărturisea, le rânduia canon, îi mângâia cu alese cuvinte duhovniceşti şi îi odihnea. A doua zi iarăşi îi ducea la trapeză, îi servea singur cu mâncare, le dădea pâine pentru drum, îi petrecea până la poartă şi, binecuvântându-i, îi libera cu pace.

Odată, un preot a adus pască în sfântul altar. Atunci bătrânul i-a zis: 

– Părinte, nu ştii că după tipic nu-i voie să se aducă pască, brânză şi ouă în sfântul altar? Se cădea să faci 200 de metanii pentru aceasta. Dar nu-mi permit să dau canon la preoţi. De aceea, voi face eu canonul acesta.

Spuneau bătrânii care l-au cunoscut că părintele Vichentie învăţa aşa de frumos pe oameni, că toţi care îl ascultau plângeau. 

– Dragii mei, zicea el, aţi venit de departe, cu desagii în spate, desculţi peste dealuri, trudiţi şi flămânzi, ca să vă închinaţi la sfintele mănăstiri! Bine aţi venit, fraţilor! Dumnezeu să vă numere paşii... 

La plecare, iarăşi le zicea: 

– Sărutaţi, fraţilor, pământul acesta, că este loc sfânt. Aici au trăit atâţia cuvioşi, pe care numai Dumnezeu îi ştie!

Iar credincioşii, închinându-se, plecau mai departe.

(Arhimandrit Ioanichie BălanPatericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 562-563)

De la același autor

Ultimele din categorie