Gheronda Arsenie cel din peșteră (3)

Văzând Preabunul Domnul nostru dorirea neadormită a tânărului monah pentru nevoințe duhovnicești eroice, i-a dat nu o simplă încredințare, ci un semn. Așa cum în vechime protectorul lui, Sfântul Arsenie, a auzit glasul: „Arsenie, fugi și te liniștește, la fel și el la ceasul rugăciunii de noapte, într-o seară, a auzit glasul Domnului: „Arsenie, fugi, taci și te liniștește”.

La Locurile Sfinte

După multe peripeții a ajuns la Sfintele Locuri și a intrat în slujirea lui Dumnezeu. Ca novice, era de ajutor la Locașul Preasfântului Mormânt, iar mai târziu, ca rasofor, cu numele Anatolie, a slujit în muntele Sarantario.

După un scurt interval de timp, l-a urmat și sora lui, cea la fel de înțeleaptă ca și el, care a ajuns la Ierusalim. Fratele ei a așteptat-o și a dus-o repede la o mănăstire de călugărițe.

În acea vreme se distingea, pentru înalta lui nevoință, un ieromonah cu numele Ieronim. La acesta s-au dus cei doi tineri frați buni să caute cuvânt de folos. De la el a aflat monahul Anatolie că un loc mai nevoitor este Sfântul Munte care se află în Grecia. Sufletul tânărului monah nu a mai aflat liniște la auzul calităților monahale ale Athosului. A cerut binecuvântarea regulamentară și certificat și a plecat în Grecia.

Sora lui, precum odinioară Tecla cea deopotrivă cu Apostolii, nu voia să se depărteze de Sfântul ei duhovnic, părintele Ieronim. S-a făcut ucenica lui și îl urma cu credință. Când mai târziu, părintele Ieronim, din descoperire dumnezeiască, a părăsit Sfintele Locuri, și a venit în Insula Eghina, l-a urmat și sora lui. Acolo l-au cunoscut pe Sfântul veacului nostru, pe mitropolitul Pentapolei, Sfântul Nectarie Kefalas, de ale cărui sfaturi prețioase și povățuiri în petrecerea monahală s-au bucurat. Despre cel vestit pentru virtutea și harismele sale, părintele Ieronim, a circulat o carte, în timp ce sufletul acela care a rămas lângă el până la ultima lui suflare era sora părintelui Arsenie, monahia Eupraxia.

La Mănăstirea Stavronikita

Monahul Anatolie, după opt ani de slujire la Locașurile sfinte din Palestina, a venit în final, în jurul anului 1918, în cel mai nevoitor loc al creștinătății. A vizitat sfintele mănăstiri, câteva Schituri și destule chilii. Totuși, mi-a spus el, căuta să găsească un loc corespunzător pentru a combina liniștea, postul și rugăciunea. În final, a ajuns la Sfânta Mănăstire Stavronikita care pe atunci era idioritmică. A preferat programul idioritmic pentru a câștiga mai mult timp pentru rugăciune și cât privește mâncarea, să se mulțumească doar cu ceva mâncare uscată pentru îndreptarea tulburărilor dezordonate ale tinereții. De asemenea credea că programul unei mănăstiri idioritmice îl va ajuta să trăiască neștiut și nevăzut de nimeni în privința virtuții lui în mijlocul celorlalți monahi.

Fiindcă atunci Părinții erau puțini în mănăstire, monahul Anatolie era pentru ei o mângâiere și toiag de sprijin în greutățile și bătrânețile lor. Părinții îl trimiteau la orice ascultare era nevoie. Și el încerca să-i ajute pe toți și pe toți să-i odihnească prin dragostea și prin neleneșa lui slujire. Nopțile le jertfea rugăciunii, în felul în care i-l arătase Nevoitorul Eghinei, părintele Ieronim, dormind puține ceasuri.

După noviciatul canonic de un an în această mănăstire a primit Marea și Îngerească Schimă. Inima lui s-a aprins și mai tare de dumnezeiască dragoste. Feluritele treburi pe care le avea, grija pentru pelerini, nevoile bătrânilor, vedea bine, că îi tulburau programul isihast, pe care voia acum să-l aplice cu mai mare râvnă și asprime. Pe de o parte, era dorul dumnezeiesc pentru nevoință în locuri pustii și pe de altă parte, făgăduințele chipului monahicesc pentru rămânerea hotărâtă până la moarte în Mănăstire și toate celelalte pe care le făgăduiește monahul, tuns de curând, l-au adus la o mare dilemă. Nu știa ce să facă la această răscruce a gândurilor lui.

A pus problema în mâinile lui Dumnezeu și a început rugăciunea ca să-l încredințeze Dumnezeu dacă este voia Lui să plece din mănăstire pentru mai mari nevoințe.

Văzând Preabunul Domnul nostru dorirea neadormită a tânărului monah pentru nevoințe duhovnicești eroice, i-a dat nu o simplă încredințare, ci un semn. Așa cum în vechime protectorul lui, Sfântul Arsenie, a auzit glasul: „Arsenie, fugi și te liniștește, la fel și el la ceasul rugăciunii de noapte, într-o seară, a auzit glasul Domnului: „Arsenie, fugi, taci și te liniștește”.

Rămăsese deja în mănăstirea aceasta aproape trei ani. În anul 1922 cu multă bucurie a primit binecuvântare de la duhovnicul mănăstirii și ca un cerb însetat s-a îndreptat sprinten spre sfântul Altar al Athonului, în partea lui mai sudică ce se numește Vigla. În vremea aceea erau încă asceți renumiți, locuitori la chilii, spileoți (locuitori în peșteră), schitioți, care țineau nestinsă flacăra vieții și tradiției monahale, cu faptele lor dumnezeiești. Printre ei se distingeau Gheronda Daniil, din obștea cu același nume care se află în înfricoșătoarea Katounakia.

S-a dus acolo ca să cunoască modul de viețuire al acestei mari Colibe pustnicești. Vorbind cu Părintele Daniil, ctitorul Colibei, s-a întâlnit față în față cu purtătorul de Dumnezeu, cu înțelepțitul de Dumnezeu și neînșelatul povățuitor al vieții în Hristos. Dar râvna lui cea mai presus de fire pentru post și nevoință a considerat ca fiind de prisos servirea mesei zilnice la Colibă, potrivit sistemului chinovial al Mănăstirilor Athonului.

De la același autor

Ultimele din categorie