În timp ce am fost chemaţi spre acest mare plan, de a ne uni cu Dumnezeu, de a deveni dumnezei prin har şi de a ne bucura de această mare binecuvântare pentru care am fost zidiţi de către Creatorul nostru, noi trăim de multe ori ca şi cum acest scop mare şi nobil nu ar exista. De aceea viaţa noastră este plină de eşecuri.

Dumnezeul nostru ne-a plămădit pentru îndumnezeire. Aşadar, dacă nu suntem îndumnezeiţi, toată viaţa noastră este un eşec. Să dăm câteva exemple ale acestei stări de fapt.

Alipirea de grijile elementare ale vieţii

Putem face lucruri bune şi frumoase; putem studia, profesa, întemeia o familie, dobândi bunuri sau săvârşi acte de binefacere. Când vedem lumea şi o folosim euharistic, ca pe un dar de la Dumnezeu, atunci toate se unesc cu El şi devin o cale către unirea cu Dumnezeu. Dacă nu ne unim cu El, am eşuat şi totul a fost zadarnic.

De obicei, oamenii eşuează pentru că sunt duşi în eroare de diferitele scopuri secundare ale vieţii. Ei nu plasează îndumnezeirea pe primul loc şi înainte de toate. Sunt absorbiţi de lucrurile frumoase ale lumii acestea şi pierd din vedere veşnicia. Se dedică întru totul scopurilor secundare şi uită „singurul lucru de folos” (cf. Luca 10, 42).

Îndeosebi în ziua de azi, oamenii sunt permanent ocupaţi şi îşi neglijează mântuirea, fiind interesaţi de activităţi cotidiene. Poate că aceasta este o strategie a diavolului pentru a-i înşela până şi pe cei aleşi. De pildă, acum ne ocupăm timpul cu învăţatul, cu studiul, cu cititul şi nu avem vreme să ne rugăm, să mergem la biserică sau să ne spovedim şi să ne împărtăşim. Mâine vom avea întruniri şi şedinţe, obligaţii personale şi sociale; cum vom găsi timp pentru Dumnezeu? Poimâine vom avea nunţi, probleme de familie, ne este imposibil să ne angajăm în cele duhovniceşti. Şi noi Îi repetăm continuu lui Dumnezeu: „Nu pot veni... Te rog, iartă-mă” (cf. Luca 14, 19-20). Astfel, toate lucrurile bune şi legitime îşi pierd valoarea.

Toate aceste lucruri au o valoare reală şi substanţială atunci când sunt întreprinse cu harul lui Dumnezeu. De pildă, când încercăm să facem totul spre slava lui Dumnezeu şi doar atunci când nu încetăm să tânjim şi să continuăm a urmări ceea ce este dincolo de studii, dincolo de profesie, dincolo de familie, dincolo de toate responsabilităţile bune şi sfinte şi de activităţi. Doar atunci când continuăm să dorim şi îndumnezeirea, toate aceste lucruri îşi află sensul real într-o perspectivă veşnică. Abia atunci sunt benefice pentru noi.

Domnul a spus: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Matei 6, 33). Împărăţia lui Dumnezeu este îndumnezeire şi aceasta este atunci când primim harul Preasfântului Duh. Atunci când dumnezeiescul har vine şi sălăşluieşte în om, acesta este călăuzit de Dumnezeu şi, datorită acestor oameni îndumnezeiţi, dumnezeiescul har vine şi la alţi oameni şi în societate. Aşa cum Sfinţii Părinţi ne învaţă, „Vie Împărăţia Ta” din Rugăciunea Domnească înseamnă „vie harul Duhului Sfânt”. Când el vine, el îl îndumnezeieşte pe om.

Moralismul

Din nefericire, spiritul moralismului despre care am vorbit mai înainte, adică ameliorarea morală ca temelie a vieţii creştine, a dăunat evlaviei şi duhovniciei creştinilor într-o măsură semnificativă, chiar şi în ţara noastră. De multe ori am încetat a mai urma îndumnezeirea din pricina influenţei occidentale asupra teologiei noastre.

Orientarea în exclusivitate spre ameliorarea morală este antropocentrică – este centrată pe om şi ceea ce domină în aceasta este strădania omenească, iar nu dumnezeiescul har. Prin urmare, ni se pare că propria noastră moralitate ne mântuieşte, iar nu dumnezeiescul har. În aceste condiţii, viața nu ne oferă experierea autentică a lui Dumnezeu. Aşadar, sufletul nu este cu adevărat satisfăcut, căci setea lui nepotolită rămâne. Această metodă de orientare spirituală a fost încercată şi a eşuat, întrucât ea nu reprezintă adevăratul duh al Bisericii lui Hristos. Ea este răspunzătoare de ateismul şi de indiferenţa multor oameni faţă de viaţa duhovnicească, îndeosebi la tineri.

În catehizările noastre, în predici şi în tot ceea ce s-a spus de către Sfinţii Părinţi, învăţători, cler şi alţi slujitori ai Bisericii, în loc să vorbim despre ameliorările sterile ale omenirii, noi educăm creştinii întru îndumnezeire. Acesta este adevăratul duh şi aceasta este adevărata experiere a Bisericii. Altfel, virtuţile, oricât de mari ar fi ele, nu împlinesc, de fapt, scopul vieţii creştine. Ele sunt pur şi simplu căile şi mijloacele care ne pregătesc să primim îndumnezeirea, harul Duhului Sfânt, aşa cum a propovăduit Sfântul Serafim de Sarov atât de clar.

Umanismul antropocentric

Acest umanism auto-suficient este un sistem socio-filosofic departe şi independent de Dumnezeu. El îl duce pe omul contemporan spre o civilizaţie întemeiată pe egoism, aducând omenirea modernă într-un impas. În numele progresului şi libertăţii omenirii, el vrea să ne îndepărteze de credinţa noastră ortodoxă.

Însă există un altfel de urcuş pentru om afară de îndumnezeire?