Mănăstirea Dragomirna

Mitropolitul Anastasie Crimca al Moldovei şi Sucevei – patriotul iubitor de Hristos, de oameni și de carte

În anul 1621, năvălind tătarii asupra Sucevei, Mitropolitul Anastasie a luat noaptea moaştele Sfântului Ioan cel Nou şi a căutat să fugă în munţi, împreună cu numeroşi credincioşi. Dar, văzând Dumnezeu lacrimile poporului, prin negrăită minune, moaştele s-au făcut atât de grele, încât carul cu boi nu se putea mişca din loc. Atunci marele ierarh a făcut litie şi priveghere de toată noaptea, a înconjurat cetatea cu racla Sfântului Mucenic Ioan, protectorul Moldovei, şi îndată au fugit ruşinaţi păgânii din ţară.

Ce l-au învățat părinții pe Mitropolitul Anastasie Crimca

Părinţii săi, Ioan şi Cristina, l-au crescut de mic în frică de Dumnezeu, ca pe un odor de mare preţ, dându-i o educaţie creştinească cu totul aleasă. Astfel, tatăl său l-a învăţat bărbăţia şi tăria sufletească, care îl fac pe om statornic şi îndelung răbdător în încercările de multe feluri ale vieţii; iar buna sa mamă l-a învăţat să fie smerit, cu sufletul deschis spre dumnezeieştile frumuseţi, fierbinte în rugăciuni şi iubitor de oameni.

Mănăstirea Dragomirna

Dragomirna („locul iubit”) este rodul dragostei de Dumnezeu a unui domn martir, Miron Barnovschi, a unui mitropolit învăţat, Anastasie Crimca, şi a unui boier smerit, Luca Stroici.

Cuviosul Arhimandrit Gheorghe a condus, timp de 25 de ani, două mari obşti călugăreşti

Ca stareţ al celor două mănăstiri, Cernica şi Căldăruşani, Cuviosul Gheorghe a împărţit soborul în două părţi, punând în fiecare mănăstire câte un egumen destoinic. A rânduit la biserică pravilă zilnică, spovedanie deasă, ascultare şi masă de obşte, după tradiţia Athosului şi potrivit aşezământului său.

Moaştele Sfântului Iacob Persul de la Mănăstirea Dragomirna

De peste trei veacuri, ctitoria mitropolitului Atanasie Crimca şi a domnitorului martir Miron Barnovschi de lângă Suceava – Mănăstirea Dragomirna – are drept odor de mare preţ o parte din moaştele Sfântului Iacob Persul.

Sfântul Mare Mucenic Iacob Persul în iconografie

Sfântul Mare Mucenic Iacob Persul este zugrăvit conform Erminiei picturii bizantine a lui Dionisie din Furna, sub chipul unui tânăr cu barba mare și creață, despărțită în două șuvițe.

„Numai prin credinţă, fără fapte, nu este cu putinţă mântuirea” – Sfântul Paisie de la Neamţ

În Mănăstirea Neamţ zidi spital pentru bolnavi şi case de oaspeţi. Stareţul rânduia pe cei bătrâni şi bolnavi la spital, încredinţându-i fratelui Onosie, bolnicerul mănăstirii. El cerea îngrijitorilor să slujească bolnavilor ca lui Dumnezeu, să le dea mâncare cât mai bună, pâine albă şi vin, să-i spele săptămânal şi să le menţină curăţenie exemplară în bolniţă.

Sfântul Paisie de la Neamţ – sfaturi pentru creşterea vieţii duhovniceşti

Odată a venit la stareţ un frate şi i-a spus: „Părinte, sunt tare luptat de gânduri!”. Iar stareţul i-a răspuns, zâmbind: „De ce sunteţi voi aşa de copilăroşi? Faceţi şi voi cum fac eu. Eu toată ziua vorbesc cu voi; cu unii plâng, cu alţii mă bucur. Iar după ce plecaţi toţi din chilie, odată cu voi alung de la mine toate gândurile. Apoi iau în mâini o carte şi nu mai aud nimic. Parcă aş fi în pustiul Iordanului!”.

Testamentul Mitropolitului Anastasie Crimca (de la 1610)

„Mărturisim cu această scrisoare a noastră că dacă se va întâmpla cu moartea noastră, în oricare timpuri, vreo nevoie sfintei mănăstiri, pe oricine va alege Dumnezeu să fie stăpânul Ţării Moldovei, dacă s-ar atinge careva dintre domnitori, ctitori, boieri sau din neamul nostru, să închine Sfântului Munte sau Ierusalimului sau să schimbe pe călugării Ţării Moldovei sau să pună egumeni dintr-o mănăstire străină; să aveţi, cum am spus mai sus, sfânta mănăstire în toate în pace şi netulburată în veci.”

Sfântul Paisie de la Neamţ aducea mângâiere după nevoia sufletească a fiecăruia

Spuneau ucenicii Cuviosului Paisie că avea atât de mare dar de a convinge, încât şi pe cel mai trist îl putea mângâia şi linişti cu cuvintele sale, şi pe cel descurajat îl putea îmbărbăta şi întări. Iar unde trebuia, mustra, ruga, îndepărta, îndelung răbda şi când nu izbutea, alunga de la sine.

Pagini