Biserica noastră prăznuieşte la 29 iunie două nume a căror rezonanţă este mai puternică decât a tuturor celorlalte nume înscrise în calendarul sfinţeniei creştine. Şi prăznuieşte pe Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, care de drept cuvânt, au fost socotiţi ocârmuitori neegalaţi ai credinţei şi evlaviei credincioşilor din toate timpurile şi stâlpi ai Bisericii.

Este semnificativ faptul de a se fi rânduit pomenirea lor împreună. Biserica a vrut să arate, astfel, că ei au alcătuit întotdeauna o unitate desăvârşită, dedicându-se neabătut aceleiaşi slujiri şi că în chip arbitrar au încercat unii să-i înfăţişeze separaţi şi pe poziţii contrare.

Spunând aceasta, ne gândim la perioada primară a creştinismului, la creştinii din Corint, care nu s-au dovedit nici ei să preţuiască bogăţia nesfârşită a darurilor izvorâte din jertfa lui Hristos, din care împărtăşindu-se, să trăiască viaţă liniştită de comuniune, ci se tulburau pentru felurite pricini şi se împărţeau întreolaltă, numindu-se unii ai lui Pavel, fiindcă el i-a adus la credinţă, iar alţii ai lui Petru, deoarece îl socoteau pe acesta cu mai mare autoritate în rândul ucenicilor Domnului.

Şi în sfârşit, ne gândim şi la timpurile mai târzii ale istoriei creştinismului, când unii conducători bisericeşti au făcut din Sfântul Petru nu numai primul între cei doisprezece Apostoli, ci şi locţiitor al lui Hristos pe pământ şi când unii reprezentanţi ai unor pretinse şcoli creştine l-au declarat pe Sfântul Apostol Pavel întemeietorul de fapt al religiei creştine, Domnul Iisus Hristos rămânând pe planul doi.

Lipsa de adevăr, de temei şi caracterul exagerat al unor astfel de atitudini faţă de aceşti doi mari Apostoli ai Domnului Hristos se desprinde din spusele Sfântului Apostol Pavel, care zice: „Aşa să ne socotească pe noi fiecare om: ca slujitori ai lui Hristos şi ca iconomi ai Tainelor lui Dumnezeu” (I Corinteni 4, 1).

Şi într-adevăr aşa au fost şi aşa trebuie socotiţi Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel: slujitori ai lui Hristos şi iconomi ai Tainelor divine. Pe Domnul Iisus Hristos L-au slujit ei „cu timp şi fără timp” (II Timotei 4, 2), cu tot zelul şi dăruirea de care au fost în stare. L-au slujit cu inima lor, în care nu s-a sălăÎluit niciodată deşertăciunea, ci numai simţămintele cele mai calde şi mai puternice pentru binele şi mântuirea altora.

L-au slujit cu gura lor, din care n-au ieşit cuvinte de hulă şi necinstite, ci binecuvântare şi îndemn încurajator spre mai bine. L-au slujit deci, am putea spune, cu viaţa lor întreagă: cu sufletul lor curat, dar şi cu trupul lor, pe care l-au încovoiat şi l-au supus la tot felul de lipsuri şi încercări pentru Evanghelie.

Atât de mult L-au slujit pe Domnul, încât s-au simţit îndreptăţiţi să zică: „N-am ţinut seama de nimic, nici n-am pus vreun preţ pe viaţa noastră, numai ca să împlinim calea noastră şi slujba pe care am luat-o de la Domnul Iisus, de a mărturisi Evanghelia Harului lui Dumnezeu” (Faptele Apostolilor 20, 24).

Dar nu numai cu viaţă, ci şi cu moartea lor L-au slujit pe Mântuitorul, căci nici unul dintre sfinţi n-au împlinit poate mai desăvârşit ca ei cuvintele rostite de Domnul: „Dragoste mai mare decât aceasta nu poate exista, ca cineva să-şi pună viaţa pentru prietenul său” (Ioan 15, 13).

Prin moarte ei au pecetluit toată strădania vieţii lor închinată Domnului Hristos, dovedind că sunt prieteni şi împlinitori ai cuvântului Său. Slujindu-L pe Iisus Hristos, Sfinţii Apostoli pe care îi prăznuim azi, i-au slujit şi pe semenii lor faţă de care s-au socotit tot atât de îndatoraţi ca faţă de Domnul şi Stăpânul vieţii lor.

Cât de minunat este exemplul lor de slujire şi dăruire faţă de semeni! „Mai presus de orice, i-au slujit pe aceştia împărtăşindu-le adevărul descoperit de Dumnezeu, adevăr care oferă celor ce-l cunosc eliberare” (Ioan 8, 32).

Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel au fost făpturi ca şi noi. Dumnezeiescul Har însă, „care pe cele slabe le întăreşte şi pe cele cu lipsă le împlineşte”, conlucrând cu voinţa şi cu fiinţa lor, i-a făcut pe unul „piatră” a credinţei, iar pe celălalt „vas ales”.

Deşi purtau chipul lui Adam, s-au înnoit după chipul lui Hristos, pe Care L-au predicat cu atâta tărie, încât au reuşit să zguduie din temelii şi să doboare credinţe şi orânduiri ce stăpâneau de veacuri.

Sfântul Apostol Petru L-a cunoscut pe Domnul pe malurile Mării Galileene. Auzind chemarea lui Iisus, a părăsit toate: mreje, părinţi, femeie, casă şi masă şi s-a dus după Cel care L-a ales.

Vreme de peste trei ani de zile Petru L-a însoţit pe Domnul pretutindeni. Prin cetăţi şi pe mare, printre holdele Galileei şi în arşiţa pustie, în Ierusalim şi pe Tabor, în zilele senine şi în cele de furtună şi suferinţă amară, Petru a fost martorul tuturor cuvintelor, minunilor şi al faptelor Învăţătorului dumnezeiesc.

Când Iisus a întrebat pe ucenicii Săi ce cred despre El, în numele tuturor Petru a mărturisit că Iisus este Însuşi „Fiul lui Dumnezeu Celui viu”. Pe Tabor L-a văzut pe Domnul în toată strălucirea Lui dumnezeiască. Ochii săi trupeşti nu au putut să suporte atunci puterea acestei străluciri, iar graiul său de om nu a putut reda dulceaţa slavei în care a fost învăluit, decât cu dorinţa ca acele clipe de bucurie să nu se mai sfârşească în veac: „Doamne, bine este nouă să fim aici” (Matei 17, 4).

După Învierea Domnului din morţi, când Petru Îl vede biruitor al morţii, înviat „precum a zis mai înainte”, nu rămâne acel Simon, care în curtea lui Caiafa a zis: „Nu cunosc pe acest om”, ci devine acea „piatră” pe care puterile întunericului nu o vor mai putea clinti din credinţă.

Iar după pogorârea Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii, toată firea lui omenească s-a schimbat, s-a înnoit, s-a înălţat. El devine un om nou, adevărat apostol şi stâlp neclintit al Bisericii.

De acum Petru devine piatră vie pe care se zideşte Biserica Fiului lui Dumnezeu. Transformat în credincios martor al dumnezeirii lui Hristos, predică Evanghelia între iudei şi cuvântul său e plin de putere, pentru că, după cum însuşi spune: „V-am adus la cunoştinţă puterea Domnului nostru Iisus Hristos, nu luându-ne după basme meşteşugite, ci pentru că am văzut mărirea cu ochii noştri” (II Petru 1, 15) şi „suntem martori” ai Învierii Lui din morţi (Faptele Apostolilor 2, 32).

După un timp, apostolul iese din hotarele Ţării Sfinte şi se duce de predică în Galatia, Pont, Capadocia, Bitinia şi Roma. Peste tot întemeiază biserici, învaţă, mângâie, întăreşte credinţa şi nădejdea primilor creştini.

Apostolul Petru şi-a încheiat activitatea şi viaţa în Roma, în anul 67, la 29 iunie. El a primit moartea de mucenic în timpul persecuţiei dezlănţuite de crudul împărat Nero. Pe Colina Vaticanului, unde astăzi se înalţă strălucita biserică ce-i poartă numele, Apostolul Petru a fost răstignit cu capul în jos, pecetluind astfel cu sângele său credinţa şi dragostea sa faţă de Domnul Iisus Hristos.

Sfântul Apostol Pavel era originar din Tarsul Ciliciei. Din tinereţe s-a dedicat studiului legii mozaice, pregătindu-se a deveni un „rabi”, un învăţător al legii. Ucenic al învăţătorului Gamaliil, a ajuns unul din cei mai buni cunoscători şi apărători ai religiei mozaice. Nu L-a cunoscut pe Domnul Iisus în viaţa-I pământească.

Iar când el a auzit de învăţătura nouă a lui Iisus Hristos, s-a făcut unul din cei mai înverşunaţi prigonitori ai Evangheliei. Era pe deplin convins că Iisus nu putea fi decât om. Şi numai Om!

Într-o zi, pe când Saul mergea spre Damasc, spre a persecuta Biserica lui Hristos, un glas din ceruri i-a grăit: „Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti?” (Faptele Apostolilor 26, 14). Saul care se va numi de acum Pavel, L-a cunoscut atunci pe Iisus nu ca Om, ci ca Fiu al lui Dumnezeu. L-a văzut în plină amiază ca pe o „lumină din cer, mai puternică decât strălucirea soarelui” şi I-a auzit glasul, zicându-i: „Eu sunt Iisus, pe Care tu Îl prigoneşti”. „Spre aceasta M-am arătat ţie: ca să te rânduiesc slujitor şi martor al celor ce ai văzut şi al celor pentru care va fi să mă arăt ţie” (Faptele Apostolilor 26, 15-16).

Din prigonitorul acela groaznic, Mântuitorul a binevoit să facă „un vas ales să-i ducă numele înaintea neamurilor, a împăraţilor, a fiilor lui Israel” (Faptele Apostolilor 9, 15).

Saul s-a cutremurat la vedenia minunată de pe drumul Damascului. A ascultat glasul lui Iisus, s-a dus în cetate, s-a botezat şi după un timp de post şi rugăciune, renăscutul Pavel a început să „propovăduiască în sinagogi că Iisus este Fiul lui Dumnezeu”.

De atunci înainte până la moarte, asta i-a fost misiunea, bucuria şi crucea: să predice credinţa şi să fie un rob al lui Iisus Hristos.

Niciodată nimeni nu va putea istorisi şi nu va putea preamări după cuviinţă munca şi osteneala, jertfele şi patimile acestui vestitor al Evangheliei, darurile şi puterile lui. „Faptele marelui apostol depăşesc orice cuvânt” zice Sfântul Ioan Gură de Aur.

Într-adevăr, în orice latură am privi chipul Sfântului Apostol Pavel, îl vom găsi plin de strălucire. Cu privire la lucrarea sa între neamuri, după cum însuşi mărturiseşte, el „a ostenit mai mult decât toţi” (I Corinteni 15, 10).

Răspândirea creştinismului în Asia Mică şi în Europa de sud-est, lui i se datoreşte în cea mai mare parte. Este socotit ca un înger pământesc trimis pentru a descoperi lumii tainele cele ascunse ale Evangheliei lui Hristos.

Cu privire la ştiinţa marelui Pavel ne stau mărturie Epistolele sale care alcătuiesc un adevărat cod şi tezaur al vieţii lui Hristos. Nimeni din învăţaţii creştini n-a vorbit şi n-a scris mai clar şi mai adânc ca Apostolul despre mântuirea prin credinţă, despre Sfintele Taine, despre lucrarea în Biserică a preoţilor şi a episcopilor, despre datoriile soţilor, ale copiilor, ale supuşilor, ale stăpânilor, despre îndurarea suferinţelor, despre viaţa cea de dincolo de moarte.

„E soarele nostru comun” zice despre dânsul Sfântul Dionisie Areopagitul, iar Fericitul Ieronim mărturisea: „De câte ori îl citesc, mi se pare că aud tunete, nu cuvinte”. „Precum întunericul este alungat de razele soarelui ce răsare, iar fiarele şi hoţii se ascund, aşa prin predica tunătoare a Apostolului Pavel rătăcirile au fost alungate, adevărul descoperit, idolatriile, beţiile, adulterele şi alte lucruri dezgustătoare s-au desfăcut şi s-au nimicit” (Sfântul Ioan Gură de Aur).

Cu o putere sfântă Epistolele Sfântului Apostol Pavel întăresc Biserica din toate timpurile şi din toate părţile lumii. De vom privi viaţa Apostolului Neamurilor, vom vedea în ea oglinda strălucită a tuturor virtuţilor creştine, virtuţi înălţate la culmea desăvârşirii.

Era smerit, încât se socotea cel dintâi dintre păcătoşi şi cel mai mic dintre apostoli. Era aşa de răbdător la necazuri, încât socotea suferinţele ca un câştig, ca o mare bucurie. Era aşa de mult stăpânit de duhul lepădării de sine, încât nu vroia să cunoască nici una din plăcerile deşarte ale acestei lumi. „Mă port aspru cu trupul meu şi-l strunesc” (I Corinteni 9, 27).

Cu privire la dragostea de oameni, Pavel s-a făcut robul tuturor ca pe toţi să-i câştige pentru Hristos. Până şi pe vrăjmaşii săi iudei care-l prigoneau, îi iubea în aşa măsură, încât dorea ca el însuşi să meargă în iad şi să fie dat muncii de veci, numai ca aceia să se mântuiască.

Dragostea faţă de Hristos era atât de mare încât zicea: „Cine ne va despărţi de dragostea lui Hristos? Necazurile sau strâmtoarea, prigoana sau foamea, primejdia sau sabia? Eu sunt încredinţat că nici viaţa, nici moartea, nici îngerii, nici o putere, nici o făptură nu vor fi în stare să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu” (Romani 8, 38-39).

Strălucind prin astfel de virtuţi, Apostolul Pavel a săvârşit multe şi mari minuni. El a avut darul vorbirii în limbi, al proorociei, al vindecării de boli. El a înviat din morţi pe tânărul Gutih din Troia, a fost răpit cu duhul până în al treilea cer şi a văzut frumuseţea Raiului înainte de moarte.

Apostolul Pavel a băut până la fund paharul tuturor necazurilor şi al amărăciunilor. „Fost-am în osteneli, în temniţe, bătut cu nuiele, împroşcat cu pietre...” (II Corinteni 11, 23-25). Iar sfârşitul său a fost moarte martirică în aceeaşi zi cu a Sfântul Apostol Petru - anul 67, 29 iunie - sub acelaşi împărat Nero, fiind decapitat la marginea Romei pe drumul ce duce din cetate spre mare.

Sărbătorind astăzi moartea mucenicească a Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, când au primit de la Hristos „cununile măririi celei nemuritoare”, vin astăzi să ne reamintească adevărul pentru care s-au jertfit, să mărturisească a lor nezdruncinată credinţă că Hristos este Dumnezeu, să ne lumineze inima şi mintea.

Ei cer lumii de azi să vină la Hristos spre izbăvirea noastră, cer creştinilor să creadă în Hristos, să umble cu lumina Lui şi să facă voia Lui.

Azi, toate bisericile creştine cinstesc amintirea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, căci în sfânta Biserică sunt ca nişte luminători ai lumii, binevestitori ai credinţei celei adevărate, tâlcuitorii învăţăturilor evanghelice, stâlpii Bisericii creştine.

Să ne îndreptăm sufletele către ei şi să-i rugăm: „Sfinţilor Apostoli ai lui Hristos, ajutaţi credinţa sufletului nostru în lupta vieţii, pentru binele nostru şi al neamului creştinesc şi cereţi iertare de păcate celor ce serbează cu dragoste pomenirea voastră”. Amin.