Ucenicii l-au întrebat ce bucurii duhovniceşti deosebite a avut în viaţa de mănăstire.

– Cele mai mari bucurii mi le-au dat biserica, sfintele slujbe şi mai ales Sfânta Liturghie, pe care o săvârşesc cu nevrednicie de 50 de ani. Că dacă nu ne sunt dragi rugăciunea, biserica şi Sfânta Liturghie, nu putem fi călugări şi atunci degeaba am venit la mănăstire.

A doua mare bucurie în viaţa mea de preot şi duhovnic am avut-o când am văzut suflete tinere că lasă lumea şi vin la mănăstire să slujească lui Hristos. Toate surorile noi venite la mănăstire mi-au adus bucurie în suflet.

A treia mare bucurie am trăit-o când am văzut la spovedanie că maicile progresează mereu în rugăciune, în smerenie, în ascultare şi în toată fapta bună. Maicile şi surorile râvnitoare pentru Hristos întotdeauna m-au bucurat, iar cele îndoielnice, nehotărâte şi stăpânite de gânduri pământeşti m-au întristat, ştiind că mântuirea duhovnicului depinde de fiii săi sufleteşti.

De asemenea, mă bucur întotdeauna când fac călugării, când văd în obşte dragoste, bucurie şi râvnă pentru mântuire, şi când se săvârşesc slujbe frumoase în biserică, mai ales la hramuri şi sărbători. Acestea sunt marile mele bucurii duhovniceşti în viaţa mea de preot şi din acestea m-am hrănit. Sper ca, prin rugăciunile fiilor mei sufleteşti, să ajung şi la cea mai mare bucurie pe care o dorim cu toţii, adică mântuirea sufletului.

(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, p. 724)