La nord de Suceava, după Mitocul Dragomirnei, se iveşte deodată, dintr-un pâlc de copaci, Mănăstirea Dragomirna. Aşezată pe o colină domoală, lăcaşul este unul dintre cele mai frumoase monumente de artă religioasă ale României, o bijuterie a arhitecturii şi picturii moldoveneşti.

Începuturile

Istoria Mănăstirii Dragomirna începe cu anul 1602, când a fost pusă piatra de temelie bisericuţei Schitului. Ctitorii acestei bisericuţe, Mitropolitul Anastasie Crimca, Luca şi Simeon Stroici, vor colabora şi la ridicarea bisericii mari cu hramul Pogorârea Sfântului Duh, finalizată la 1609, după cum atestă documentele vremii.

Cele două biserici erau adevărate opere de artă şi puteau fi oricând atacate şi jefuite, de aceea domnul Miron Barnovschi construieşte o fortăreaţă în jurul mănăstirii, finalizată la 1627. Cetatea era un sistem defensiv bine organizat. Mănăstirea putea adăposti oameni, tezaur, visterie şi putea oferi spaţiu sigur pentru organizarea sfaturilor de taină şi a sfintelor slujbe. Conduita şi trăirea călugărilor de aici era una exemplară încât Domnul Miron Movilă a poruncit ca modul de viaţă de la Dragomirna să se introducă pretutindeni.

Vremuri de încercare

A doua parte a secolului al XVII-lea aduce peste Dragomirna o lovitură foarte grea: în august 1653, mănăstirea este arsă de cazacii lui Timuş Hmielniţki, ginerele lui Vasile Lupu, care venise să-l susţină pe socrul său în conflictul cu logofătul Gheorghe, viitorul domn al Moldovei. Acest asediu a lipsit Dragomirna de majoritatea bunurilor dăruite de ctitorii ei şi chiar zidurile au fost afectate. Cele mai scumpe odoare au fost prădate, cărţile şi hrisoavele arse.

O altă năvălire, de data aceasta a tătarilor, a dus la părăsirea mănăstirii de către călugări. Pârjolirea hoardelor tătăreşti din 1758 au stricat lăcaşul de cult cu totul. Trei ani mai târziu, între 1761-1762, prin osteneala vistiernicului Filip Catargiu, mănăstirea a fost refăcută, încât călugării s-au putut întoarce ca să pună din nou rânduială. Vieţuitorii mănăstirii au beneficiat de scutiri de dări pentru a putea folosi resursele în dotarea mănăstirii cu tot ceea ce era necesar Sfântului Altar şi vieţii de obşte.

Obştea Cuviosului Paisie Velicicovschi

În 1763, Sfântul Paisie Velicicovschi primeşte permisie de a se aşeza la Dragomirna împreună cu obştea sa. Opoziţia locală este îndepărtată, vechii vieţuitori părăsesc mănăstirea, ale cărei proprietăţi intră sub influenţa noilor veniţi de la Muntele Athos.

Stareţul Paisie s-a îngrijit mai mult de viaţa duhovnicească a fiilor săi, punând accent pe îmbogăţirea fondului de manuscrise şi pe tipărituri. Cuviosul Paisie poruncea fraţilor să săvârşească ascultarea rânduită cu mare dragoste, în permanentă tăcere şi cu rugăciunea tainică în inimă. Adeseori ieşea şi stareţul cu fraţii la lucru, dându-le tuturor pildă în toate.

În timpul dominaţiei austriece

Intrarea Moldovei de nord-vest sub stăpânire austriacă a provocat o situaţie gravă pentru viaţa Bisericii Ortodoxe. Dragomirna a fost găsită într-o stare jalnică, puţinele ei proprietăţi au intrat în Fondul Religionar Greco-Oriental al Bucovinei. Obştea Sfântului Paisie a plecat la Secu şi apoi la Neamţ, lăsând Dragomirna fără vieţuitori.

Mănăstirea a fost trecută pe lista lăcaşurilor ce trebuiau închise, dar cu voia Domnului a rămas deschisă, în anumite condiţii. Chiar dacă nu mai avea proprietăţi şi odoare, chiar dacă numărul de vieţuitori îi fusese limitat la 25, chiar dacă regimul străin încerca să pătrundă în intimitatea cultului, s-a putut săvârşi Sfânta Liturghie, s-au putut face cele 7 laude, iar poporul necăjit a avut unde să meargă să-şi verse amarul şi să găsească arme de luptă pentru Viaţă.

Refacerea mănăstirii în secolul XIX

La 20 august 1842, prin hotărâre împărătească dată la Schonbrun, din fondul religionar au fost alocate sume pentru construirea unui nou edificiu cu etaj în unghiul nord-vestic după ce vor fi dărâmate chiliile vechi. Ridicarea acestei zidării s-a finalizat spre anul 1845 când a fost dată conventului spre locuire.

Oficialităţile au dat atât acordul, cât şi fondurile pentru refacerea clădirilor cu grad ridicat de deteriorare. În 1843, s-a restaurat turnul clopotniţei, fiind acoperit cu tablă de metal şi prevăzut cu paratrăsnet. În anul 1846, s-a restaurat vechea egumenie, s-a adaptat paraclisul „Sfântul Nicolae” pentru a fi folosit iarna şi s-a reparat zidul împrejmuitor cu cele patru turnuri, iar cele două fântâni din curte cu fus şi roată s-au prefăcut în fântâni cu pompă, iar în anul 1854 turla bisericii mari a fost acoperită cu tablă vopsită în roşu. Sumele alocate au vizat atât monumentul cât şi clădirile anexe, gospodăria mănăstirii a fost refăcută în anul 1858.

Perioada neagră a Decretului 410 din anul 1959

Marea Unire de la 1918 a adus Mănăstirea Dragomirna în graniţele României şi a făcut posibilă revenirea ei ca important centru religios-cultural. Însă, finalizarea celui de al Doilea Război Mondial a dus la instaurarea regimului comunist, iar mănăstirea Dragomirna a stârnit interesul oficialităţilor politice prin bunurile mobile şi imobile, prin şcoala monahală existentă aici şi prin profilului turistic.

De la apariţia sa, până la Decretul 410 dat de comunişti, Dragomirna a fost mănăstire de călugări. Fără o pregătire anterioară, călugării au fost nevoiţi să părăsească lăcaşul, unde au fost aduse începând cu anul 1960 maici izgonite din alte mănăstiri de aceeaşi lege.

Obştea de maici

După ce devine mănăstire de maici şi lucrurile se aşează, Dragomirna intră în anii ʼ60 intr-un vast proces de restaurare, sub conducerea arhitectei Ioana Grigorescu. Corpul de chilii din unghiul nord-vestic a fost legat de drumul de strajă, s-au refăcut interioarele şi a fost ridicat un nou paraclis cu hramul Naşterii Maicii Domnului. Lucrările s-au finalizat prin protejarea monumentului şi prin îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă pentru obşte.

Între anii 1965-1992 au fost închinoviate tinere; tabelul din 1977 menţionează 11 vieţuitoare, ajungând în anul 1992 a fi 52 de vieţuitoare. Astfel s-au pus bazele unei obşti rugătoare şi lucrătoare. Lucrările de restaurare se finalizează şi urmările Decretului nu mai au aceeaşi intensitate.

Mănăstirea astăzi

Ultimii ani au adus peste Mănăstirea Dragomirna noi restaurări: curăţarea pietrei turlei Bisericii Mari; reparaţia contraforţilor, restaurarea picturii; schimbarea acoperişului cetăţii, noi instalaţii electrice şi termice, tâmplărie şi alte lucrări ce vizează bunul mers al mănăstirii.

Sub îndrumarea maicii stareţe Macrina Săuciniţanu, cele 70 de vieţuitoarele mănăstirii încearcă să-şi facă ascultarea cu rugăciune, să fie prezente la biserică, să aibă dragoste în tot ceea ce fac și să fie demne urmaşe ale sfinţilor şi drepţilor ctitori ai Dragomirnei. O parte dintre ele lucrează în atelierul de pictură, în care se încearcă reproducerea miniaturilor vechi, iar o altă parte în atelierul de veșminte preoțești.

Date de contact:

Adresă: Mănăstirea Dragomirna, comuna Mitocu Dragomirnei, judeţul Suceava, cod 727365

Telefon: (+4) 0230 533 839

(Foto) Mănăstirea Dragomirna – ctitoria domnitorului martir Miron Barnovschi