L-au întrebat ucenicii cum trebuie să fie un adevărat călugăr.

– După aproape 60 de ani de călugărie, de-abia acum îmi dau seama cum trebuie să trăiesc în mănăstire. Călugărul trebuie să fie cât mai singur, cât mai străin pe pământ şi foarte tăcut. El nu trebuie să vorbească cu oamenii, ci numai cu Dumnezeu. Că vorbirea cu mirenii, spun Sfinţii Părinţi, te desparte de vorbirea cu Dumnezeu şi de sfânta rugăciune. Postul şi rugăciunea – acestea sunt lucrurile călugărului!

Apoi a adăugat:

– Dacă vom face trei fapte bune, Dumnezeu ne împlineşte toate cele de folos. Adică: să ne rugăm stăruitor şi cu credinţă, să postim după putere şi să păzim cu sfinţenie fecioria (curăţia). Cu rugăciunea, cu postul şi cu viaţa curată biruim orice ispită şi ne dă Dumnezeu tot ce cerem de folos. Numai cu rugăciunea singură, mai greu ne aude Dumnezeu. Dar rugăciunea, ajutată de post şi de viaţă curată, face adevărate minuni.

Fiind întrebat dacă a lipsit vreodată de la slujbele bisericii, părinte Damian a răspuns:

– Nu-mi aduc aminte! Numai când am fost la spital. Slujbele bisericii m-au hrănit pe mine. După rugăciune, postul este de mare folos la călugări. Ba şi la mireni. Dacă posteşti, mintea ţi se limpezeşte, se uşurează de gânduri şi poţi s-o înalţi la rugăciune. Iar dacă nu posteşti, mintea se îngroaşă, nu mai judecă curat, nu se mai poate ruga şi omul cade în păcate grele. A venit la mine o bătrână credincioasă, care îmi spunea: „Părinte Damian, eu ţin totdeauna sfintele posturi, pentru că am observat că postul îmi dă multă dragoste de Dumnezeu!”. Femeia aceea avea dreptate. Postul creşte în sufletul nostru dragostea de Dumnezeu. Iar când eşti cu stomacul plin, nu mai ai îndrăzneală şi nu poţi să te rogi. Lăcomia pântecelui răceşte credinţa şi împietreşte inima. Mai ales vinul. Este mai bine să mănânci carne, decât să bei vin. Vinul aprinde trupul spre desfrânare şi întunecă cel mai mult mintea.

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, p. 728)