Protosinghelul Ioanichie Moroi de la Mănăstirea Sihăstria (1859-1944)

Acest cuvios părinte a fost în secolul nostru cel mai vestit stareţ al Mănăstirii Sihăstria. Născut în oraşul Zărneşti (Braşov), mai întâi s-a căsătorit şi a avut doi copii. Apoi, dorind să urmeze lui Hristos, a intrat în nevoinţa călugărească împreună cu soţia şi copiii săi. Între anii 1890-1900 s-a nevoit la un schit românesc din Muntele Athos. Apoi s-a reîntors în ţară şi a petrecut la Mănăstirea Neamţ, timp de nouă ani.

În anul 1909 a fost numit egumen al Mănăstirii Sihăstria, ascultare pe care o duce cu demnitate timp de 35 de ani. După ce reorganizează în întregime viaţa monahală din această sihăstrie şi adună în jurul său peste 40 de ucenici, Protosinghelul Ioanichie Moroi se mută la cele veşnice în toamna anului 1944.

Dorind să-şi ia asupră-şi jugul nevoinţei călugăreşti, tânărul Ioan Moroi a cerut sfatul marelui pelerin Gheorghe Lazăr, al cărui ucenic era. Iar acesta i-a spus:

– Stai un an de zile sub ascultare la Schitul Peştera Ialomicioarei şi citeşte câte o Psaltire în fiecare zi. De vei răbda ispitele vrăjmaşului şi nu te va amăgi, atunci poţi să te faci călugăr. 

Deci, a petrecut în schit câteva luni de zile, ziua făcând ascultare, iar noaptea priveghind şi citind la Psaltire. Într-o noapte, pe când se ruga în coliba sa din marginea pădurii, a venit un călugăr străin şi i-a zis: 

– Ce faci aici, frate Ioane, şi de ce te chinuieşti aşa? 

– Părinte, vreau să mă fac călugăr. 

– Rău te-ai înşelat. Nu vei putea rămâne în mănăstire. Iată, femeia ta acasă trăieşte cu alţi bărbaţi şi-ţi risipeşte toată averea.

– De unde ştii sfinţia ta aceasta? l-a întrebat tânărul tulburat. 

– Eu am trăit 40 de ani în pustiul Iordanului şi am primit de la Dumnezeu darul înaintevederii, încât ştiu şi gândurile omului. 

– Deci, ce să fac, părinte, acum? 

– Du-te acasă şi fii stăpân pe soţie şi pe avere. 

Apoi călugărul acela s-a apropiat de foc şi, sărind în văpaie, s-a făcut nevăzut. Era diavolul. 

Cuprins de gânduri, tânărul Ioan Moroi a plecat spre casă în ceasul acela, pătimind multe ispite pe cale. Mai târziu, văzându-l bătrânul Gheorghe Lazăr, i-a spus: 

– Nu poţi duce acum jugul călugăriei. Mai rămâi un timp în familie.

(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 548-549)