Predică la începutul Postului Mare - Mitropolitul Antonie Plămădeală

„Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert, nu mi-l da mie! Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al ragostei, dăruieşte-l mie, slugii Tale. Aşa Doamne, Împărate, dăruieşte-mi să-mi cunosc greşelile mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. AMIN”.

Să petrecem perioada Postului Mare cu Sfântul Efrem Sirul.

După rugăciunea „Tatăl nostru”, un adevărat poem divin - autorul e Dumnezeu - care rezumă în cele mai simple şi mai cuprinzătoare cuvinte raporturile noastre cu Dumnezeu şi cu aproapele, sunt ispitit să cred că, deşi imnografia ortodoxă e de o bogăţie care sfidează orice încercare de selecţie, totuşi Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul poate fi considerată printre cele care ar putea candida la un loc printre cele dintâi. E o Filocalie în miniatură, va­labilă în aceeaşi măsură pentru monahi şi pentru mireni, pentru bărbaţi şi pentru femei, pentru tineri şi pentru bătrâni, pentru oricine din orice parte a pământului, de pe orice treaptă a culturii şi civilizaţiei, pentru creştinii de toate confesiunile, ca şi „Tatăl nos­tru”, ca şi pentru credincioşii tuturor religiilor şi pentru toţi oamenii de bine. S-o citim:

„Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert, nu mi-l da mie! Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al ragostei, dăruieşte-l mie, slugii Tale. Aşa Doamne, Împărate, dăruieşte-mi să-mi cunosc greşelile mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. AMIN”.

E un cod al bunei cuviinţe, al vieţii cu sens creator, al preţuirii muncii, al răspunderii pentru felul cum te integrezi în societate, al modestiei şi al smereniei, al cumpătării şi al stăpânirii de sine, al pocăinţei şi al înţelegerii şi iertării greşelilor altora, al schimbării inimii şi cugetului, fără de care postul şi întreaga perioadă a postu­lui nu ar însemna nimic. Nu se spune ce şi când să mănânci, sau ce să nu mănânci, lăsând acestea la hotărârea fiecăruia, a Bisericii şi a duhovnicului. Se arată ce trebuie să obţii. Dacă nu le-ai obţinut pe acestea, vor fi fiind bune abţinerile de la hrana bogată şi metaniile, dar toate rămân ca o pornire spre o ţintă la care n-ai ajuns, deşi te-ai ostenit. Rămân ca o „râvnă fără pricepere” (Rom. l0, 2), deci şi fără plată.

Mai întâi, rugăciunea Sfântului Efrem e o mărturisire de cre­dinţă. Dumnezeu e recunoscut ca Domn şi Stăpân al vieţii, Domnul de viaţă Făcătorul, Cel din rugăciunea „Tatăl nostru", Tatăl fiind autorul vieţii, Creatorul.

Îndată după aceea, fără alte introduceri, fără alte motivări, fiindcă orice altceva ar fi de prisos după ce Dumnezeu e recunoscut drept „Domn şi Stăpân al vieţii”, se trece la cererile esenţiale. În „Tatăl nostru” cererile sunt pozitive, fiindcă rugăciunea e de toate zilele şi priveşte cererile esenţiale ale creştinului, în orice stare s-ar afla. Aici creştinul se prezintă în faţa Domnului în postura de peni­tent, de om care se ştie şi se recunoaşte supus atacurilor duhurilor necurate, a căror lucrare e să îndemne la rău şi să se folosească de slăbiciunile omeneşti spre a le încuraja.

Nicăieri ca în această scurtă rugăciune nu ţi se deschid ochii şi nu ţi se arată că ai căzut în mrejele cuiva, care te-a condus anume greşit, dându-ţi falsa încredinţare că te-a ajutat să fii cineva, dar de fapt te-a împins să trăieşti comod, profitând de munca altora, să dispui de alţii în folosul tău, să-ţi dai drumul la gură (Iacob 3, 5), acoperindu-ţi cu vorbe golul şi rătăcirea inimii şi a minţii, spre a-ţi înşela conştiinţa ta şi buna credinţă a altora.

Dumnezeu e rugat să nu slobozească duhurile acestea asupra noastră. Să le înfrâneze. Să le împiedice. Să ne ajute să ne luptăm cu ele. Ne sprijinim rugăciunea pe smerenia recunoaşterii neputinţei de a ne lupta singuri cu ele.

Cerem ajutorul să ne luptăm cu duhul trândăviei. Acesta se opune muncii prin care trebuie să ne agonisim cinstit hrana zilnică. Vrea să ne despartă de Dumnezeu Tatăl, Acela care „pururea lucrează” şi de Cel care a zis: „şi Eu lucrez” (In. 5, l7). Şi Sfântul Pavel a spus că „cine nu vrea să muncească, nici să nu mănânce” (II Tes. 3, l0). Duhul acesta duce la exploatarea muncii altora, apoi la lene, la furt, la omor, că din ceva trebuie să trăiască omul şi de-a gata şi pe degeaba nu-i dă nimeni. Şi atunci trebuie să-şi ia singur, prin mijloace necinstite.

Cerem ajutorul să ne luptăm cu duhul grijii de multe, care se luptă spre a ne dispersa atenţia, spre a ne pierde în amănunte fără importanţă, în nimicuri şi a neglija esenţialul, acel: „Un lucru trebuieşte” (Lc. l0, 4l), pe care Iisus i l-a dezvăluit Martei, în casa lui Lazăr. Un lucru nu multe! Duhul acesta ne îndeamnă să nu avem încredere în acel Dumnezeu „Care poartă grijă de păsările cerului” şi de „florile câmpului” (Mt. 6, 26), făcându-ne să uităm cuvintele Domnului şi să ne zbuciumăm în strângeri de bunuri, adesea inutile, de comori supuse ruginii, cariilor, împovărându-ne cu tot felul de griji şi de temeri, scoţându-ne din raţio­nalitatea unei vieţi ordonate, cumpătate, limitate la trebuinţele strict necesare (Mt. 6, l9-2l).

Grija de multe ne risipeşte şi inima şi mintea, până la a nu le mai putea întoarce în ele însele, strângându-le acasă, întru ale lor, ca să fie capabile să judece în tihnă şi să ne facă să ne orânduim toate cu seninătate şi cu înţelepciune. Duhul grijii de multe nu caută altceva decât să ne scoată din noi înşine, să ne înstrăineze, să nu mai fim ai noştri, ci robi ai grijilor şi astfel să fim ai lui. „Adună-te în chilia ta şi rămâi acolo şi ea te va învăţa ce să faci”, ziceau şi Părinţii din vechime. Nu te risipi. Duhul grijii de multe e duhul risipei în afara ta, ieşirea din templul în care sălăşluieşte Dumnezeu. Fiul risipitor nu s-a hotărât să se întoarcă la tatăl său, decât după ce „şi-a venit în sine” (Lc. l5, l7). S-a întors din risipire.

Cerem ajutorul să ne luptăm cu Duhul iubirii de stăpânire, acela care ne scoate din smerenie, care ne face să ne credem altfel decât alţii, cu dreptul de a-i stăpâni, care ne stârneşte mândria şi slava deşartă, dorindu-ne slujiţi, ca să nu fim asemenea lui Hristos, Care a venit să slujească, nu să stăpânească. „Nu ştiţi ce cereţi” (Marcu ll, 38), le-a spus Hristos celor doi apostoli, Iacov şi Ioan, care au cerut să stăpânească împreună cu El în împărăţia de pe urmă, pe care ei o gândeau pământească. „Între voi să nu fie aşa, le-a zis Iisus, ci dimpotrivă: Cel ce voieşte să fie întâiul, să fie vouă slugă” (Mt. 20, 26).

Ştie Duhul iubirii de stăpânire ce să strecoare în inima omului, ca să-l scoată din comuniunea cu Dumnezeu şi cu oamenii! De aceea credinciosul, ştiindu-se uşor vulnerabil, căci ce e mai ispi­titoare decât stăpânirea altora, se roagă să fie ajutat şi împotriva acestui duh.

Şi apoi cerem ajutorul să ne luptăm împotriva „Duhului grăirii în deşert”, acela care nu vrea să ţină seama de: „cuvântul vostru să fie da, da şi nu, nu” (Mt. 5, 3, 7). Împotriva acestui duh avertizează şi Sfântul Pavel, iar pe cei care îl ascultă îi numeşte „răzvrătiţi, grăitori în deşert şi înşelători” (Tit. l, l0) şi povesti­tori de „basme” (II Tim. 4, 4).

Grăitorul în deşert este mai ales „cel care ia numele Domnului în deşert” (Deut. 5, ll), cel care pune pe seama lui Dumnezeu ce nu se cuvine, cel ce îi răstălmăceşte învăţătura, sec­tarul, cel ce vine îmbrăcat în piele de oaie, cu graiul blândeţii, ascuns printre dinţii lupului. Căci el vine „în numele Domnului”, cu Biblia în mână pe care şi diavolul o cunoaşte, precum vedem în episodul ispitirii Mântuitorului (Mt. 4, l-ll), dar propovăduieşte „o altă Evanghelie” (Gal. l, 8) decât cea propovăduită de Biserică. Împotriva unora ca aceştia Sfântul Pavel are cuvinte aspre. Aceştia sunt victimele duhului grăirii în deşert.

De toate aceste duhuri rele, creştinul cere, în aceste zile ale Postului Mare, prin cuvintele rugăciunii Sfântului Efrem Sirul, să fie apărat, să fie ocrotit. „Nu mi le da mie”, se roagă, pe nici unul din aceste duhuri. Nu mă lăsa ispitit de ele. Nu lăsa ispita să fie mai mare decât puterile mele de luptă cu ea.

El cere, în schimb, „Duhul curăţiei, al gândului smerit, al răb­dării şi al dragostei”, duhuri, adică îngeri, care să-i ajute gândurile şi simţurile în aşa fel, încât să se poată apăra de duhurile cele rele care îl asaltează.

Duhul curăţiei e paznicul minţii şi al trupului de păcatele trupeşti, acelea care se săvârşesc mai întâi în gând, întinând sufle­tul. Căci aici mai ales se simt urmările păcatului. Aici tulbură limpezimea simţirii, a vederii sufleteşti. Mulţi se cred în curăţie pentru că şi-au păstrat integritatea trupească, sau cinstea în rânduiala vieţii de familie. Foarte bine. Dar şi-au păstrat şi curăţia şi cinstea sufletească? Unii se mândresc cu integritatea trupească şi îi judecă aspru pe ceilalţi. Să-şi aducă aminte de cuvântul Mântuitorului: „Aţi auzit că s-a zis celor de demult: să nu faceţi desfrânare. Eu însă vă zic, că tot cel ce se uită la femeie cu poftă, acela a şi făcut desfranare cu ea în inima sa” (Matei 5, 27-28).

Este de la sine înţeles că avertismentul se adresează în egală măsură şi femeilor. Cine se ştie căzut fie şi numai cu inima, nu are motive să se mândrească şi trebuie să-şi spovedească slăbiciunea. Căci duhul curăţiei e drumul spre mărturisire, spre curăţirea duhu­lui, a sufletului, a inimii. Aţi văzut desigur un om murdărit de noroi şi de tot ce mai poate murdări trupul. Se spală şi redevine curat. Murdăria se duce. Aşa e şi spovedania: spală sufletul şi acesta redevine curat şi când sufletul a redevenit curat, trupul s-a curăţit şi el, pe moment.

Că în faţa lui Dumnezeu contează în primul rând curăţia inimii, pentru că păcatul trupesc modifică această curăţie, o vedem şi din faptul că şi în faţa oamenilor contează în mod egal ambele căderi. Gelozia între soţi, între cei legaţi prin sentimente de dragoste, e stârnită adesea de o privire aruncată de partener altcui­va, de înclinarea inimii către altul sau către alta. Uneori numai ast­fel de situaţii duc la drame, la suferinţe sufleteşti de mare intensi­tate şi multe căsătorii, sau viitoare căsătorii, se compromit. Şi nu s-a ajuns întotdeauna la infidelitatea trupească.

Ceea ce doreşte fiecare, în primul rând, e fidelitatea inimii, curăţia inimii. Bine înţeles că o doreşte şi pe cea trupească. Şi Mântuitorul, ca şi Legea veche la care se referă (Ieşire 20, l4), o are în vedere în chip deosebit şi pe cea trupească, aceasta fiind instrumentul şi urmarea căderii sufleteşti, sau fiind pur şi simplu o cădere vulgară, fără participarea inimii, de satisfacere a unui „instinct van”, cum îl numeşte Eminescu, atunci când nu răspunde intenţiei pentru care a fost sădit de Dumnezeu în om şi anume intenţia procreaţiei.

Creştinul cere ajutorul Duhului curăţiei pentru a-l învinge pe duhul necurăţiei, pentru a-şi face curăţenie în casa sufletului său.

Din smerenie, nu poate cădea nimeni.

Gândul smerit îşi are şi el protectorul, îngerul său. Acesta apără de mândrie şi de slava deşartă. Pentru ca în afară să nu se manifeste un om orgolios, dispreţuitor, cu înalte păreri despre sine, socotindu-i pe ceilalţi inferiori şi proşti, e nevoie de ordine în inte­rior. Tot în gând. Tot în inimă. Dacă e ordine acolo, va fi ordine şi în manifestările exterioare. Dacă nu e ordine acolo, va fi dezordine şi în manifestările exterioare. Şi chiar dacă o falsă smerenie în afară va putea ascunde dezordinea dinlăuntru, mult nu o va putea ascunde. Orgoliul din gând îşi va da în petec, mai devreme sau mai târziu. Numai din gândul smerit poate izvorâ apa curată a modestiei. Chiar dacă eşti mai dotat decât alţii, mai învăţat, mai sus pus pe scara valorilor şi a funcţiilor în societate, gândul smerit te va învăţa cum să te comporţi fără ca înălţimea ta să-i jeneze pe ceilalţi. Ba chiar, numai în aceste condiţii ceilalţi îţi vor recunoaşte valoarea. Altfel ţi-o vor pizmui, ţi-o vor reproşa, te vor urâ pentru ceea ce îi depăşeşte şi tu ţii să se vadă.

Gândul smerit te face să te gândeşti mai mult la cele pe care încă nu le ştii, pe care încă nu le ai, pe care încă nu le-ai făcut, mai mult decât la cele pe care le-ai făcut, decât la cele pe care le ştii şi le ai. La ceea ce nu eşti, decât la ceea ce eşti. El te face să te simţi sărac de ceea ce nu ai, nu bogat de ceea ce ai şi să recunoşti şi va­lorile altora, poate de altă natură, dar nu inferioare şi poate în plus faţă de cele ale tale.

Gândul smerit modelează suflete delicate, îndatoritoare, comunicative, prieteneşti, deschise. Şi cum mândrii nu plac oamenilor, tot aşa nu-i plac nici lui Dumnezeu. „Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar dă har celor sme­riţi” (Iacov 4, 6; I Petru 5, 5). Cel mândru e şi rău (Ps. l0, 2), de aceea se spune în Cartea Proverbelor că „mândria merge înain­tea pieirii” (Prov. l6, l8).

Nicolae Iorga spunea că mândria e „un strălucit monument funebru ridicat deasupra sufletului mort de mult” (Gânduri şi sfaturi ale unui om ca oricare altul). Sufletul mândrului, aşadar, e doar o aparenţă de suflet. Mândria îl deformează, îl falsifică. Gândul smerit îl pune în ordine, în rânduială, îl păstrează viu şi autentic.

Sunt, desigur, printre noi şi în lume, oameni dotaţi cu daruri deosebite, pictori, sculptori, scriitori, profesionişti desăvârşiţi în multe domenii, în economie, în finanţe, în administraţie, sunt oameni tare au învăţat mult şi ştiu multe. Aceştia pot avea tendinţa mândriei cu realizările şi darurile lor şi pot părea îndreptăţiţi. Ei cer recunoaşterea unei stări de fapt, nu a unor pretenţii neîndreptăţite.

Şi totuşi, rugăciunea Sfântului Efrem, de cerere a „gândului smerit”, îşi are loc şi în viaţa şi gândirea unora ca acestora. Căci atunci când ai dat tot ce poţi, când ai creat opere de valoare pe mă­sura talentului sau geniului tău, poţi oare fi sigur că nu se putea şi mai bine şi mai mult? Poţi fi sigur că nu te-ai lovit de nişte limite?

Gândul smerit e tocmai acela care recunoaşte limitele peste care nu mai poate trece. A nu te semeţi cu ceea ce ai acumulat şi cu ceea ce ai realizat, ci a te smeri din cauza celor pe care nu le-ai realizat încă şi pe care n-ai reuşit să le cunoşti, iată semnul gându­lui smerit. Căci unde e atotştiutorul? Unde e cel care poate spune: ştiu tot, nu mai am nimic de învăţat! Tot ce ne-a rămas necunoscut e prilej de gând smerit. Şi tot ce au făcut alţii înaintea noastră, de asemenea.

Se spune că marele compozitor Gounod ar fi spus odată unor tineri elevi ai săi: „Cu cât creşti şi devii mai mare în creaţiile tale, cu atât îi priveşti cu mai mult respect şi cu mai mare smerenie pe marii creatori dinaintea ta. La vârsta voastră ziceam: „Eu”. Eu eram cel mai mare. Când am împlinit vârsta de 25 de ani, am început să zic: „Eu şi Mozart”. Astăzi zic: „Mozart!”. Iată şi un exemplu de smerenie delicată şi pedagogică.

Călătorind prin ţară, regele Frederick al VI-lea al Danemarcei a intrat într-o zi într-o şcoală primară dintr-un sat. A găsit copii inteligenţi şi vioi şi s-a gândit să le adreseze o întrebare: „Care au fost cei mai mari regi ai Danemarcei?”. Toată clasa, într-o voce, a răspuns: „Knut cel Mare, Waldemar şi Cristian al IV-lea”. Învăţă­toarea a şoptit ceva la urechea unei fetiţe şi aceasta a ridicat mâna. „Mai ştii şi altul?”, o întrebă regele. „Da, Frederick al Vl-lea”. Adică chiar el. Îi va fi plăcut regelui, dar a întrebat-o: „Ce fapte mari a săvârşit?”. Fata a lăsat capul în jos şi ruşinată, a răspuns: „Nu ştiu”. „Nu te mâhni, fetiţă”, îi spuse regele, „Nici eu nu ştiu!”.

*

Nu voi spune ca cei cu mari realizări să afişeze o falsă smere­nie, să-şi nege calităţile sau să se creadă egali, sau mai prejos de cei care n-au făcut nimic şi nici măcar efortul de a face. Dar este loc de smerenie şi pentru ei, dotaţii, superiorii, virtuoşii. Aceştia trebuie să se ferească de cea mai subtilă dintre ispite: orgoliul virtuţii. De aceasta sunt pândiţi şi sfinţii. Şi marea lor luptă aceasta a fost şi este întotdeauna.

Ieşirea din ispita orgoliului virtuţii, a orgoliului realizărilor, a orgoliului superiorităţii intelectuale, nu este uşoară, pentru că pare o ieşire dintr-o realitate şi dintr-un adevăr despre care am minţi dacă le-am nega. Dar dacă cei aflaţi într-o astfel de dilemă îşi aduc în conştiinţă toate cele pe care le-ar mai putea face încă, ieşirea din ispită ar deveni mai uşoară. Smeritul are conştiinţa limitelor sale, dar mai are în plus şi simţul misterului. E deschis spre mister. Spre ceea ce nu cunoaşte încă din multele necunoscute ale lumii şi ale vieţii.

Cel cu gând smerit nu se gândeşte decât cum să slujească. E locul pe care şi L-a ales şi Iisus pentru El. Din perspectiva aceasta, smerenia nu omoară iniţiativele, nu anemiază simţul social al oamenilor, nu paralizează curajul. Ea face din oameni fraţi, îi ega­lizează în starea de mirare sfântă în faţa tainelor care ne înconjoară şi care ne solidarizează. Numai egoismul îi ridică pe unii deasupra şi uneori împotriva altora. Egoismul refuză eul altora.

Smerenia obligă la deschidere, la ieşirea din noi înşine şi din autosuficienţă. Ea ne învaţă să citim limpede în noi înşine. Ai multă ştiinţă? Mai multă decât cei din jur? Foarte bine. Smereşte-te pen­tru că tu ştii, ceea ce poate nu ştie nimeni, că ai o patimă pe care nu ţi-o poţi birui. Prin aceasta eşti cel puţin egalul multor neputincioşi.

Smerenia duce la concordie între oameni. Căci ea nu e virtutea închişilor, a celor ce se izolează. Aceia n-au faţă de cine se smeri. Doar faţă de Dumnezeu. Dar faţa de Dumnezeu, în sinea lor se smeresc toţi orgolioşii. N-o recunosc însă în faţa semenilor şi atunci păcătuiesc împotriva lor şi prin aceasta şi împotriva lui Dumnezeu.

Smerenia nu e virtute de viaţă pustnicească. Nu există impostură în singurătate, spune Marcel Schwob. Smerenia e mo­destia care dă nota de eleganţă discretă omului de societate. M-au impresionat întotdeauna oamenii învăţaţi, mari cu adevărat, care în societate se poartă cu o delicateţe care şterge orice diferenţă. Aşa câştigă pe loc ceea ce infatuaţii cei mai deştepţi pierd pe loc.

Adevăraţii smeriţi, dacă uneori e greu să ajungă la smerenie, se apropie mult de ea prin aceea că vor să fie smeriţi. Sau, să facem un pas mai departe: adevăraţii smeriţi nu sunt cei care se ştiu sme­riţi, ci cei care se vor smeriţi. Se află într-o stare permanentă de aspiraţie spre smerenie, de insatisfacţie cu ceea ce sunt şi simt. Aceştia sunt şi cei mai apăraţi de orgoliu.

Cineva spunea inspirat: „Dacă am face apelul smeriţilor, n-ar răspunde nimeni!” (Mgr. Chevrot, La vie de l'homme nouveau, Paris, l939, p.73, v. şi p.53-73). Cel care ar răspunde s-ar demasca de îndată că nu e smerit, afară de cazul că ar face gestul de maximă smerenie de taină, acela de a voi să apară drept impostor! Dar aces­tea sunt situaţii de limită, dintr-un sistem de gândire care de fapt scapă oricărei sistematizări. Sunt experienţe singulare, profunde, din categoria nebunilor pentru Hristos care trebuie să simuleze ne­bunia până la a fi luată ca atare. Dar cei din jur ajung să n-o mai poată deosebi de virtute şi nu foloseşte nimănui.

Aceea nu e o vir­tute socială, comunitară. E o stranie cale a extremiştilor, de care e mai bine, acum, să nu ne ocupăm. Ne e deajuns să învăţăm cum să ne cultivăm gândul smerit, noi, oamenii de rând, printre oamenii de rând, cu rosturi în viaţă, în familie, printre cei cu care vieţuim.

A fi cu gând smerit, în sensul rugăciunii Sfântului Efrem Sirul, e virtutea simplă a modestiei, a nu te crede tu cel mai bun şi a nu-i crede pe alţii cei mai răi.                  

Se zice că Dumnezeu s-a adresat odată lui Moise şi i-a spus: ,Alege-ţi din tot poporul tău o mie dintre cei mai buni”. Şi Moise a ales o mie dintre cei mai buni. După aceea i-a spus Dumnezeu: „Acum alege din această o mie, zece care să fie cei mai buni”. Şi a ales Moise zece. După aceea iarăşi a vorbit Dumnezeu şi i-a spus: „Alege din aceşti zece pe cel mai bun”. Şi l-a ales Moise pe cel mai bun. Şi atunci i-a spus Dumnezeu: „Vreau să văd dacă l-ai ales bine. Trimite-l pe acesta unul, ca în termen de patru ani, să-l găsească pe cel mai rău om din lume”.

Şi a umblat bietul om căutând în dreapta şi în stânga şi mereu îndoindu-se. Găsea uneori pe unii care păreau foarte răi, dar îşi zicea: „De unde ştiu eu, poate că aceasta este doar o aparenţă. Poate că el în sinea lui e un om drept. Poate că aşa îmi apare mie. De ce să-l judec eu? Eu n-am dreptul să mă înşel. Dacă m-a ales Moise ca pe cel mai bun din poporul lui Israel, înseamnă că eu nu am dreptul să mă înşel”.

Şi a căutat şi a căutat şi a ajuns până în ultima zi. Şi atunci a zis: „Va să zică nu sunt în stare să-l aflu pe cel mai rău. Ia să mă întorc eu către mine. Sunt eu oare chiar cel mai bun? Câte greşeli nu am eu şi Moise m-a ales totuşi pe mine, poate neştiind el câte ascunzişuri am eu. Şi dacă aş fi eu cel mai bun cu adevărat şi înţelept, aş fi ştiut să-l găsesc pe cel mai rău”. Şi s-a dus înapoi la Moise şi i-a spus: „L-am găsit. Eu cred că eu sunt cel mai rău”.

Şi atunci din nou i-a vorbit Dumnezeu lui Moise şi i-a zis: „Acesta fiindcă nu i-a judecat pe ceilalţi, fiindcă nu s-a aşezat deasupra celorlalţi, fiindcă s-a judecat pe sine, acesta este cel mai bun. Într-adevăr, bine l-ai ales!”.

Smeriţii alcătuiesc ceata din care Dumnezeu îşi alege drepţii. Să nu-şi închipuie însă cineva că pentru aceasta smeritul trebuie să ducă o viaţă căznită, să umble îmbrăcat urât, să-şi ţină ochii în pământ şi să afişeze o sfinţenie ostentativă, care atrage atenţia. Prin acestea se obţine exact rezultatul contrariu. Şi nici nu-şi alege Dumnezeu drepţii doar din făcătorii de minuni, cum ar crede unii care, din cauză că nu ajung la asemenea performanţe, se descura­jează, sau îşi suspendă orice efort şi orice aspiraţie.

Într-o veche tradiţie se păstrează amintirea cuiva care s-a dus la un înţelept şi l-a întrebat: „Înţeleptule, am văzut un om zburând. Va fi fiind acesta drept în faţa lui Dumnezeu?”. „Nu ştiu. Să mă mai gândesc”, a răspuns acela. „Am mai văzut şi un om mergând pe apă ca pe uscat. Va fi fiind acesta drept în faţa lui Dumnezeu?”. „Nu ştiu. Să mă mai gândesc”, a răspuns şi de data aceasta înţeleptul. „Am mai văzul însă şi un om ca toţi oamenii, unul ca noi, care-şi făcea datoria cea de toate zilele în faţa lui Dumnezeu, dar nu se deosebea cu nimic de ceilalţi oameni, nici nu zbura, nici nu mergea pe apă ca pe uscat. Acesta cum o fi?”. Înţeleptul i-a răspuns fără ezitare: „Acesta este drept în faţa lui Dumnezeu, pentru că acesta face cele ale oamenilor. Nu este dat oamenilor nici să zboare, nici să meargă pe apă ca pe uscat, dar le e dat să fie oameni cumsecade. Şi dacă sunt oameni cumsecade, aceştia sunt drepţi în faţa lui Dumnezeu”.

Cred că a fi oameni cumsecade putem toţi, aşa că să nu ne mâhnim că nu putem zbura şi nu putem umbla pe apă ca pe uscat! Despre acestea din urmă nu ne va întreba şi nu ne va cere socoteala nimeni. Mă tem însă că despre cumsecădenie vom fi întrebaţi.

Opuse smereniei, se ştie, sunt mândria, orgoliul, slava deşartă, adică dorinţa de a fi lăudaţi de alţii. E un păcat de care scăpăm greu. Toţi. Unii ajung să trăiască într-o mare suferinţă pentru că nu sunt lăudaţi. În această suferinţă cad mai ales cei care nu au pentru ce să fie lăudaţi, dar ca să aibă iluzia ca înseamnă ceva printre oameni, vor să asculte despre ei măcar laude mincinoase. Iar când minci­noşii lăudători le potrivesc bine, cei lăudaţi ajung chiar să le creadă. Tristă specie de oameni!

Dar sunt şi dintre aceia care doresc să fie lăudaţi pe merite adevărate. Cui îi vine bine, când a făcut ceva important şi în jurul lui se tace? Sau când meritele sunt atribuite altuia, sau şi le atribuie altul? Se mai întâmplă şi de acestea. Impostorii îşi găsesc întot­deauna argumente ca să-şi apere impostura. Ea iese la spălat, cum se zice, dar e trist că se produce. Istoria face de obicei dreptate. Dar chiar şi în asemenea cazuri, cel care ar avea dreptul să se laude, e îndemnat să-şi păstreze gândul smerit. Să ştie că i se va face drep­tate. Să nu ţină cu tot dinadinsul să şi-o facă el. Şi nici alţii, deşi e întotdeauna mai bine să i-o facă alţii, decât să şi-o facă el. Aceasta nu înseamnă că el, sau societatea, să fie de acord cu impostorii. Aceasta e o problemă aparte. Pe aceştia nu-i iartă nimeni, nicio­dată.

Românul are o vorbă: „Toată pasărea pe limba ei piere”. Trebuie să aibă la origine o dezvăluire a locului unde se afla, pentru că a vrut să arate cât de frumos cântă şi aşa a fost şi prinsă. N-aş garanta că e explicaţia cea mai adevărată. Dar că toată broasca pe limba ei piere, veţi vedea îndată de ce şi nu va mai rămâne pentru nimeni nici o îndoială că explicaţia e cea adevărată.

O broască se tot gândea cum să scape şi ea, iarna, de anotimpul rece, aşa cum scapă unele păsări, plecând în ţări mai calde. Se împrieteni cu nişte gâşte săl­batice care îşi petreceau vara în aceleaşi ape, dar toamna plecau spre Egipt, sau spre alte locuri mai calde. Gâştele i-au spus: „Vino şi tu cu noi”. „Aş veni, dar eu n-am aripi ca voi”. Aşa era. Dar broscuţa nu era dintre acelea care să se împace cu prima piedică. Se gândi, se tot gândi, până când îi veni o idee. Salvatoare: „Am găsit”, îşi zise. Voi zbura şi eu. Numai să găsesc înţelegere la prietenele mele gâştele. Cheamă două dintre ele şi le spuse: „Smulgeţi o trestie solidă din baltă şi o aduceţi la mine”. Gâştele sălbatice făcură aşa. Era tocmai sezonul plecării spre ţările calde. Nu înţelegeau ce urma să se întâmple. Veselă, broscuţa le instrui: „Dacă vreţi să mă salvaţi, puteţi”. „Vrem”, conveniră gâştele generoase, „atunci una din voi va lua în cioc un capăt al trestiei, iar cealaltă, celălalt capăt. De mijloc mă voi atârna eu, ţinându-mă cu gura de trestie şi aşa vom zbura toate trei. Nu e aşa că e ingenioasă descoperirea mea?”. „Genială”, conveniră cele două zburătoare. „Iată cum o broască cu cap poate ajunge să zboare. Pornim chiar acum. Tu eşti uşoară şi noi suntem două. Şi la primăvară ne întoarcem iarăşi aici”. Şi porniră. Zburau vesele peste ape şi munţi, peste sate şi oraşe. Trecând pe deasupra unui sat, ieşi tot satul să vadă minunea. Cineva de jos zise: „Ce minunat! Cine va fi avut ideea aceasta genială?”. Auzind broscuţa se umflă de mândrie, se simţi extrem de importantă, în aşa măsură încât n-o răbdă inima să nu se laude şi să zică tare: „Eu”. Se gândise că nu cumva cei de jos să creadă că a fost ideea gâştelor, care erau doar două simple şi proaste gâşte sălbatice! Dar în clipa în care deschise gura şi abia avu timpul să zică „Eu”, căci voise să mai adauge: „Eu am avut ideea genială”, în aceeaşi clipă se simţi desprinsă de trestie şi căzu în gol şi sătenii o priviră cum se zdrobeşte de pământ, în mijlocul lor. Mândria o pierdu!

Răbdarea biruie supărările, suferinţele şi nedreptăţile care rămân la judecata lui Dumnezeu. Duhul răbdării încurajează împotriva disperării, împotriva bolilor, împotriva jignirilor, împotriva biruinţei altora. Răbdarea e ultima armă şi putere a învinşilor. Ea devine atunci virtute. Nu e semnul laşităţii, nici al disperării, ci al înţelepciunii. Nu pot face nimic astăzi, voi putea face mâine. Dacă dreptatea e de partea mea, cu răbdare mi-o voi câştiga, dacă pentru moment altfel nu pot. Transilvănenii au învins în cele din urmă în confruntarea cu asupri­torii de veacuri, pentru că au ştiut să rabde activ, cu speranţă, păstrându-şi măcar fiinţa atunci când n-au mai avut nici un drept. O scriitoare franceză, G. Sand, spunea că „răbdarea e energie” (Pensees), deci nu capitulare.

Răbdarea e vecină cu stăpânirea de sine şi nu e dintre ultimele virtuţi de care avem trebuinţă. De câte ori nu facem acte pe care cu puţină răbdare le-am fi putut evita! Zadarnic ne pare rău după aceea. Şi de câte ori nu ne pierdem stăpânirea de sine, când ştim totuşi bine că nu mai putem îndrepta nimic. Unii se sinucid pentru că au dat faliment, în lumea capitalistă, deşi cu stăpânire de sine ar putea lua viaţa de la început, prin muncă şi răbdare. Socotesc bunurile materiale mai de valoare decât viaţa, ceea ce este o eroare elementară. Alţii îşi sacrifică viaţa din motive sentimentale, deşi sentimentele pot fi înşelătoare şi durata lor înflăcărată e limitată. Cu răbdare ar fi putut depăşi criza provocată de Duhul nerăbdării.

Iată o întâmplare din viaţa lui Thomas Carlyle în care stăpânirea de sine l-a ajutat să treacă printr-o aparent ireparabilă suferinţă. Ostenise mulţi ani să scrie o carte. O socotea cea mai bună din toate pe care le scrisese până atunci. Avea un bun prieten. Îi trimise manuscrisul pentru a-şi da părerea despre valoarea lui. Acesta puse foile pe un scaun, dar uită să spună femeii de serviciu să aibă grijă de ele. Fereastra fiind deschisă, curentul le risipi pe jos. Femeia făcu ordine şi curăţenie şi arse toate hârtiile aruncate pe jos. Aşa avea de obicei instrucţiuni să pro­cedeze. În câteva minute o muncă ştiinţifică de câţiva ani se topi în flăcări.

Când auzi Carlyle, nu scoase un cuvânt împotriva prietenului şi a femeii. În dimineaţa următoare se apucă să-şi scrie din nou cartea. A terminat-o şi a fost într-adevăr cea mai bună carte a sa. Momentul când şi-a înfrânat mânia cu răbdarea şi cu stăpânirea de sine, a fost momentul cel mare al vieţii lui.

Petru cel Mare a spus odată: „Am cucerit ţări, dar n-am reuşit să mă cuceresc pe mine şi să mă stăpânesc”.

Cred că am văzut un film în care, într-o ciocnire violentă, un om a fost ucis. Era fratele unui medic chirurg. Nu mult după aceea ucigaşul a fost rănit grav şi adus în cabinetul doctorului. Nimeni nu credea că acesta îl va opera. „Dumnezeu ne-a învăţat să ne iubim duşmanii. Nu-l pot iubi, dar îl pot opera”. L-a operat şi l-a salvat.

Şi-a stăpânit mânia. Şi-a făcut şi datoria de medic, respectând jurământul zis al lui Hippocrat. N-a avut după aceea un om mai obligat decât cel salvat, iar cel salvat n-ar fi înţeles prin nimic altceva că greşise ucigându-i fratele.

Răbdarea temperează. Descarcă nervii. Întârzie deznodământul şi după aceea îşi dă seama că trebuia modificat. O supărare de azi e pe jumătate peste o săptămână. O durere de azi se micşorează mâine. O ruşine de azi îşi scade din intensitate pe măsură ce timpul şi uitarea o scot din circumstanţele în care s-a produs.

Duhul răbdării e frate bun cu duhul înţelepciunii. De câte ori nu zicem: „Azi n-aş mai face cum am făcut atunci!”. Dacă am fi avut răbdare, câte ar fi putut arăta altfel!

Şi apoi, Sfântul Efrem ne îndeamnă să cerem ajutorul Duhului dragostei. Cu dragostea se răzbate peste tot, fiindcă acesteia nu i se poate opune nimeni şi nimic. Şi nimic nu e mai mare decât ea.

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuvi­inţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată. Cât despre proorocii, se vor desfiinţa; darul limbilor va înceta; ştiinţa se va sfârşi. Pentru că în parte cunoaştem şi în parte proorocim. Dar când va veni ceea ce e desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa. Când eram copil, vorbeam ca un copil, judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului. Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu. Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea, dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea” (I Cor. l3, l-l3).

Ca să înţelegem până unde trebuie să meargă dragostea, îmi voi aduce aminte de o întâmplare care m-a emoţionat profund când am citit-o. Multora le va părea neverosimilă, dar gândită bine ne poate foarte bine apărea drept verosimilă, posibilă. Se cheamă „Dragostea de mamă”.

Cândva, într-o ţară îndepărtată, trăia un tânăr care, din motive numai de el cunoscute, hotărâse să-şi omoare mama. Din felul cum se purta, mama îi înţelese gândul şi deveni foarte preocupată. El rămânea mereu ascuns, dar era limpede că hotărârea lui era irevocabilă. Şi atunci, într-o după-amiază, când lumea de obicei se odihneşte prin case, mama îşi invită fiul la o plimbare în pădurea apropiată.

Tânărul gândi: ,Acum e momentul”. Îşi luă arma şi o ascunse cu grijă în buzunar. Mama îl conducea pe cărări tot mai neumblate, prin desişuri. La un moment dat el se opri, dar mama îl îndemnă să meargă mai departe. Era tocmai ceea ce îşi dorea şi el. Ajunseseră într-un loc îndepărtat şi pustiu. Se aşezară jos în tăcere. Mama se convinse că nu era nimeni prin apropiere şi că erau destul de departe de sat. Se întoarse spre fiu şi îi spuse cu blândeţe: „Aici, fiule, e locul cel mai bun în care mă poţi împuşca. Nu te va vedea nimeni. Nu va auzi nimeni. Să mă îngropi cu grijă şi să împrăştii frunze deasupra. Nu va fi nici un martor care să te poată acuza în faţa judecătorilor. Hai, dă-i dru­mul. Omoară-mă îndată, cât nu apare cineva prin împrejurimi!”.

Ar trebui să nu mai adăugăm nici un cuvânt. Aţi înţeles toţi. Văd lacrimi în ochii multora. Şi în ochii tânărului fiu au izbucnit lacrimi. A înţeles că mama îi cunoştea gândul, dar în loc să se apere pe ea, s-a gândit cum să-l apere pe el de judecată.

Dragostea a învins. I-a căzut în braţe, cerându-i iertare. Îl ier­tase dinainte, fiindcă îl iubea. Era fiul ei. Era prelungirea fiinţei ei.

În limba engleză există un poem asemănător, intitulat „The Mother's Heart” („Inima mamei”)... . Îl voi povesti în câteva cuvinte, în proză.

Un tănăr voia să se însoare, dar viitoarea soţie, o femeie rea, nu putea supor­ta pe mama lui. El le iubea pe amândouă. Dar patima îl făcu să asculte de viitoarea soţie. Aceasta îi ceru inima mamei lui, s-o dea câinelui ei. El îşi omoară mama şi grăbit să-i ducă femeii iubite inima mamei, se poticni de o piatră şi căzu destul de rău. Fiind încă la pământ, cu inima în mână, auzi din mâna sa o voce blândă, îngrijorată: ,Are you hurt child?” („Eşti cumva rănit, fiule?”). Iarăşi dragostea de mamă!

Cine nu cunoaşte din copilărie povestea Corneliei, mama Grachilor, din străvechea capitală a strămoşilor noştri, Roma. Îi venise o prietenă în vizită, încărcată de bijuterii, în degete, la urechi, la gât şi altele în poşeta pe care o poartă de obicei femeile cu ele. Casa Corneliei era simplă, fără podoabe, mobilată doar cu cele trebuincioase unei vieţi decente şi suficiente. După ce prietena îşi etala toate giuvaerurile, diamantele, brăţările, co­lierele, o întrebă: „Tu, Cornelia, nu vrei să-mi arăţi diamantele tale?”.

Tocmai atunci intrară pe uşă, gălăgioşi, frumoşi, rumeni, doi copii. „Iată diamantele mele!”, zise Cornelia. Cei doi au ajuns cetăţeni de cinste ai Romei.

Câte n-am mai putea adăuga despre forţa dragostei în viaţa oamenilor şi a lumii! Nu există forţă care să lege mai mult oamenii între ei, pentru că „Dumnezeu este dragoste” (I loan 4, 8). Fără El, cum am explica dragostea?

Să cerem dar, în această perioadă a Postului Mare, să fie cu noi şi Duhul dragostei.

*

Frumoase şi cuprinzătoare cereri în rugăciunea Sfântului Efrem Sirul. Uşi ale pocăinţei şi ale îndreptării. Cărări spre Împărăţia Cerurilor. Energii pentru alcătuirea omului bun, drept, cuminte, generos, de omenie.

Şi apoi vin ultimele două cereri, ca o încoronare a celor de dinainte şi fără nici o îndoială, ca un ecou al celeilalte cereri din rugăciunea Tatăl nostru: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre” (Mt. 6, l2). Acum creştinul vrea să şi le ştie. Bine. Pe toate. Ca să ceară iertare pentru toate. Şi cele neştiute, să fie ştiute, pentru ca pocăinţa să fie deplină: „Dăruieşte-mi să-mi cunosc greşelile mele!”. „Să-mi cunosc”, adică de fapt să mi le recunosc. E hotărât acum să şi le îndrepte. Se teme să nu-i rămână vreuna necunoscuă, nerecunos­cută. E apelul suprem pentru a fi ajutat să coboare în adâncul sufle­tului său, până în colţurile cele mai îndepărtate, în care s-ar mai putea ascunde vreo greşeală, pe care acum e gata s-o mărturisească. Şi să n-o mai repete. Şi să nu fie cumva printre cei care nu ştiu, sau nu vor să ştie că fac greşeli, sau nu ştiu ce spun, când recită mecanic: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre” (Matei 6, l2).

John Wesley, un cunoscut predicator, călătorea odată în diligentă cu un ge­neral care se arăta foarte supărat pe ordonanţa sa. Îi făcuse desigur ceva dar de îndată ordonanţa şi-a cerut iertare: „Nu iert niciodată”, a răspuns generalul mânios. Wesley a intervenit în discuţie: „Înseamnă, domnule general, că dum­neavoastră nu greşiţi niciodată!”. De fapt greşea chiar acum când nu ierta pe cel care îi ceruse iertare.

Filosoful Leibnitz (secolul al XVIII-lea) spunea: „Dacă Dumnezeu îngăduie păcatul, e dovadă de înţelepciune (Theodicee, I, 26) pen­tru că întoarcerea, convertirea şi mărturisirea fac măreţia omului”. Exagerând desigur, într-o manieră pietistă, un Francois de Sales a putut zice: „Scumpe imperfecţiuni care ne fac să ne cunoaştem mizeria” (Scrisoare, 22 iulie l603), urmând o sintagmă catolică din aceeaşi categorie: „Felix culpa”, „fericită, greşeală, a protopărinţilor, datorită căreia Dumnezeu şi-a putut arăta mila, iertarea şi puterea!” (cf. Jacques Chevalier, Le sens du peche, „L'homme et le peche", Paris l938, p.l l7-ll8).

Nu, noi vom zice că era mai bine să nu fi fost culpa, că atunci ar fi rămas Felix singur, adică fericirea originară, în care dragostea şi înţelepciunea lui Dumnezeu ar fi strălucit nu în condiţii de împăcare, ci în condiţii de comuniune neumbrită de nimic. Este însă adevărat că, după căderea lui Adam şi Eva, datele problemei s-au schimbat. Nu s-au schimbat însă până la a se exalta răul.

Francois Mauriac îi critică pe teologii romano-catolici şi protestanţi care, observând că Dumnezeu foloseşte uneori răul pen­tru a ne face un bine mai mare, uită să spună că prin aceasta răul nu e nici scuzat, nici legitimat (La litterature et le peche, în vol. cit. supra, p. 2l2).

Mântuitorul nu critică învăţătura fariseilor şi a cărturarilor vremii Sale, ci le denunţă impostura, pentru că „ziceau, dar nu făceau”. Deosebea în viaţa lor binele de rău, păcatul şi răul. fiind condamnate ca atare.

Nu avem însă două vieţi, în una să căutăm adevărul şi virtutea şi în alta să le aplicăm. Avem o singură viaţă: în aceasta trebuie să-l căutăm, să-l găsim şi să-l trăim. Şi de toată rătăcirea şi greşeala aici să ne curăţim, să căpătăm iertare de la Dumnezeu.

*

Şi apoi Sfântul Efrem ne mai îndeamnă la o ultimă cerere: „Şi să nu osândesc pe fratele meu!”. De multe scăpăm. De multe ne îndreptăm. Cu greu, dar uneori şi iertăm. Voim să iertăm. Cel mai greu ne vine însă să nu ne comparăm. ,Nu sunt ca vameşul acesta” (Le. l8, ll). Care din noi scapă de această comparaţie? Cum facem o faptă bună, cum suntem gata să-l osândim pe cel care n-o face, şi ne socotim de îndată mai buni ca el. Cădem tocmai când am ajuns sus!

Şi de vorbirea de rău, cum să scăpăm? Câte feluri de vorbiri de rău nu inventăm! Evident, întotdeauna ne punem masca obiecti­vitătii, ne arătăm o sfântă surprindere şi scandalizare, dar obiectul e întotdeauna vorbirea de rău. Să-i scoatem celui pe care îl vorbim o cărămidă de la temelie. Să-i punem la îndoială reputaţia, să-i smul­gem un prieten, un sprijin.

Aşa îl osândim. Îl condamnăm la osândă. Ce bine ştia Sfântul Efrem cât suntem de vulnerabili la acest capitol. „Şi să nu osândesc pe fratele meu!”. Să nu-l judec. Să nu-l condamn. Să nu-l vorbesc de rău!

Se zice că trei lucruri nu mai putem repara sau lua înapoi: cuvântul spus, timpul pierdut şi şansa pierdută pentru ceva ce putea fi făcut o singură dată. Cu cuvântul putem lăuda pe Dumnezeu, dar putem şi batjocori pe oameni.

O poveste spune că un rege, la un banchet a poruncit bucătarului său să prepare cea mai bună mâncare pe care o poate prepara el. A făcut mâncare de limbă. Regelui i-a plăcut. Şi mâncarea şi semnificaţia. A doua zi i-a poruncit să facă cea mai rea dintre mâncările pe care le ştie. I-a pregătit tot mâncare de limbă! Regele l-a felicitat.

*

Un pădurar locuia într-o colibă veche, în pădure. Era iarnă şi afară se pornise o furtună cumplită. Nu avea mâncare şi era în pericol să moară de foame. Şi atunci apăru în faţa colibei un leu încărcat cu vânat proaspăt. L-a chemat înăuntru şi leul a intrat. Omul şi leul au devenit prieteni. Leul a rămas să doarmă şi el înuntru. Era pe vremea când leii vorbeau, ca în toate fabulele.

Dimineaţa, leul politicos l-a întrebat pe pădurar dacă a dormit bine. Omul a răspuns supărat: „Nici o clipă. N-am putut închide ochii. Miroşi atât de urât. Nu trebuia să te las înăuntru, animal puturos!”. Sătul acum, omul uitase binefacerea de ieri.

Leul fu foarte nemulţumit, dar nu spuse nimic. Se pregăti să plece. Înainte de a pleca îi spuse pădurarului: „Ia-ţi baltagul tău ascuţit şi bate-mă pe spate cât poţi mai tare. Dacă nu mă baţi, te bat eu pe tine”.

Omul îl bătu foarte tare pe leu, răzbunându-şi noaptea pierdută din cauza lui. Leul îngenunche de durere dar nu crâcni deloc şi îndată după aceea dispăru şchiopătând în pădure. „S-a dus pentru totdeauna şi-a zis pădurarul. Trebuie să fi murit din bătaia aceea!”. După un an, totuşi, pădurarul avu surpriza să-l vadă din nou pe leu în preaj­ma colibei. Era vara şi leul sărea vesel şi sănătos bucurându-se de reîntâlnire.

„Nu fi surprins, prietene, îi spuse leul. Eu sunt. Pune-ţi mâinile pe capul meu şi vei găsi urma rănilor pe care mi le-ai făcut. Atunci tu te-ai răzbunat, iar eu mi-am potolit pornirea de a te mânca, pentru că mi-ai spus cuvinte jignitoare. Acum, iată, rănile mi s-au vindecat şi eu le-am şi uitat. Ceea ce totuşi nu pot uita, deşi te-am iertat, sunt cuvintele grele pe care mi le-ai spus!”. Cuvintele rănesc mai adânc şi rănile produse de ele se vindecă mai greu. Uneori nu se vindecă deloc. Pentru că nu mai pot fi luate înapoi, chiar dacă după ce le-am spus ne pare rău de ele.

Un preot căruia o femeie i-a spus la spovedanie că, printre altele, mai vorbeşte de rău pe alţii, i-a dat un canon care femeii i s-a părut foarte uşor: „Să mergi la târg joia viitoare şi să cumperi o găină. O tai pe loc şi în drum spre casă, smulgi pană după pană în aşa fel încât, când vei ajunge acasă, să ţie gata curăţată”.

Aşa a făcut, dar nu înţelegea rostul canonului. Se duse la preotul care o aştepta şi îl întrebă ce trebuie să înţeleagă din ceea ce a făcut. „Vei vedea îndată; îi zise preotul. Fă acum drumul înapoi şi adună toate penele pe care le-ai smuls şi le-ai aruncat”. „Imposibi”, răspunse femeia. „Bătea vântul şi le-a risipit în toate părţile. Le-am aruncat la întâmplare”. „Cred că aşa este, i-a spus preotul. Tot aşa s-a întâmplat şi cu cuvintele rele, cu calomniile pe care le-ai împrăştiat tu despre alţii. Au plecat în toate direcţiile, preluate de unii şi de alţii. Încearcă acum să le aduni, dacă mai poţi! Fac rău peste tot pe unde ajung şi tu nu mai ai putere să le opreşti. Nu era mai bine să nu le fi spus ? Cum îţi vei suporta acum părerea de rău?”.

*

Câte taine ale sufletului omenesc nu cunoştea acest Sfânt Efrem din Siria! Şi cât de adevărat ne pune să ni le dezvăluim şi să le analizăm noi înşine! Ce savant manual de psihologie în cele câteva propoziţii ale acestei rugăciuni! Ne umblă prin suflet ca printr-o cămară căreia îi cunoaşte toate ascunzişurile. Şi ne simţim bine. Simţim că ne ajută şi ne oferă mijlocul de a ne-o curaţi, învăţându-ne să ne examinăm prin cuvintele cele mai simple, dar şi cele mai adânci, cele mai pline de har, care capătă valenţe noi, aşa cum sunt puse unele lângă altele.

Sunt cuvinte în stare să ne înmoaie şi să ne încovoaie inimile, să ne cuprindă blând şi să ne smerească minţile şi să ne arunce în genunchi căci rugăciunea se rosteşte cu metanii într-o supremă prosternare, care înseamnă în acelaşi timp micimea şi mărimea noastră, căderea şi înălţarea noastră, intrarea în adâncul din noi, în care sălăşluieşte Dumnezeu, „Cel binecuvântat în vecii vecilor", precum şi sfârşeşte Sfântul Efrem, sublima, neperechea lui rugăciune.

Să petrecem perioada Postului Mare în ritmul cuvintelor aces­tei rugăciuni încărcate de har izbăvitor şi înnoitor. Amin.

Citește alte articole despre: Predică la începutul Postului Mare

De la același autor

Ultimele din categorie