Protosinghelul Ioachim Spătaru, de la Mănăstirea Neamţ (1896–1976)

Părintele Ioachim a fost un duhovnic vestit în obştea Mănăstirii Neamţ din ultimele decenii. Era din comuna Belceşti (Iaşi). În anul 1921 a intrat în viaţa monahală, deprinzând buna nevoinţă şi ascultarea de la cei mai aleşi duhovnici din lavră.

Mai târziu, învrednicindu-se de darul preoţiei, a ajuns egumen la Schitul Pocrov şi duhovnic renumit pentru călugări şi mireni. Căci poposeau la schit numeroşi săteni şi săraci din Pipirig, unii pentru slujbă şi alţii pentru milostenie. Iar părintele Ioachim stătea cu faţa senină şi cu inima deschisă înaintea tuturor, mângâind, spovedind şi ospătând pe fiecare. El era un duhovnic al blândeţii. Prin aceasta câştiga multe suflete pentru Împărăţia lui Dumnezeu. După ce a coborât de la Pocrov în lavră, a continuat aceeaşi ascultare de preot şi duhovnic. Chilia lui din lavra mănăstirii era un adevărat paraclis şi casă de oaspeţi pentru credincioşi. Căci era cunoscut şi căutat de multă lume de la munte şi de la şes, din Bucovina şi din Ţara de Jos. Toţi ştiau bunătatea bătrânului, se foloseau de cuvintele lui şi băteau cu încredere în uşa chiliei sale.

Cincizeci de ani a slujit părintele Ioachim Sfânta Liturghie la altarul bisericii din Mănăstirea Neamţ, săvârşind cele sfinte cu multă râvnă şi dragoste. Şi tot atâţia ani a dezlegat sufletele oamenilor de legătura păcatelor, povăţuind şi crescând mulţi fii duhovniceşti.

Miercuri, în săptămâna Sfintelor Patimi, anul mântuirii 1976, pe când mergea la biserică, părintele Ioachim s-a simţit chemat la Hristos. Deci, însemnându-se cu Sfânta Cruce, în clipa aceea şi-a dat sufletul în mâinile Domnului. Aşa s-a săvârşit un mare duhovnic al Mănăstirii Neamţ.

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 672-673)