Părintele Cleopa, pe când era copil bolnav, a fost dăruit de mama sa Maicii Domnului

În pruncie, fiind bolnav și în pericol, a fost dăruit de mama sa Maicii Domnului: „Maica Domnului, îţi dăruiesc ţie copilul acesta al meu, care este bolnav. Fă ce ştii tu cu el!”. Din copilărie, în fiecare sărbătoare mergea la biserică împreună cu fraţii săi, făcea sute de metanii, postea mult şi învăţase pe de rost multe rugăciuni şi Acatistul Bunei Vestiri, pe care îl rostea zilnic în cinstea Maicii Domnului.

După naşterea pruncului Constantin, la 10 aprilie 1912, mama sa a văzut că nu mănâncă nimic. Atunci s-a dus cu el la Schitul Cozancea din apropiere, la vestitul duhovnic Conon Gavrilescu, ca să-i citească rugăciuni de sănătate.

– Ce sa fac, părinte, cu copilul acesta? Mă tem să nu moară!

– Ştii ce să faci? Să-l dăruieşti Maicii Domnului!

– Cum să-l dăruiesc Maicii Domnului?

– Ia o lumânare şi un prosop, aşază pruncul înaintea icoanei Maicii Domnului, fă trei metanii şi spune aşa: „Maica Domnului, îţi dăruiesc ţie copilul acesta al meu, care este bolnav. Fă ce ştii tu cu el!”.

De atunci, pruncul Constantin s-a făcut sănătos şi nu a mai fost bolnav de moarte niciodată.

Tânărul Constantin a fost ales de Dumnezeu din copilărie să-I slujească toată viaţa. În fiecare sărbătoare mergea la biserică împreună cu fraţii săi, făcea sute de metanii, postea mult şi învăţase pe de rost multe rugăciuni şi Acatistul Bunei Vestiri, pe care îl rostea zilnic în cinstea Maicii Domnului. Vara, păştea oile împreună cu fraţii săi la Schitul Cozancea, aproape de pustnicul Paisie, care îi sfătuia şi-i binecuvânta.

Cei trei fraţi, hotărându-se să plece la mănăstire în Schitul Sihăstria, unde se nevoia cuviosul egumen Ioanichie, s-au dus mai întâi să ia binecuvântare de la Schimonahul Paisie, povăţuitorul lor, care se nevoia în Schitul Cozancea.

La întoarcere, părinţii îi rugau sa mai stea un timp acasă. Dar ei, întăriţi de harul Duhului Sfânt, au început să cânte într-un glas Acatistul Mântuitorului; „Apărătorul cel mai mare şi Doamne, Biruitorul iadului, ca cei ce ne-am izbăvit de moartea cea veşnică, cele de laudă aducem Ţie...!”.

Atunci părinţii, văzând râvna lor, au început să plângă cu lacrimi şi i-au lăsat să plece la mănăstire.

Mama copiilor suspina mereu pentru cei trei fii ai săi, plecaţi la mănăstire. Dar soţul ei, Alexandru, îi zicea: „Femeie hăi, lasă-i să se ducă la mănăstire! De ce n-am avut noi mintea lor când eram ca ei? Iată, mâine, poimâine plecăm şi noi la Domnul şi ce ne-a folosit nouă viaţa aceasta?”.

(Arhimandrit Ioanichie BălanPatericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 741-742)

De la același autor

Ultimele din categorie