Predică la Duminica I după Rusalii - a Tuturor Sfinţilor - Pr. Ion Cârciuleanu

Prin tot ceea ce au realizat, Sfinţii au arătat că sfinţenia este, într-adevăr, posibilă. Ea nu este un privilegiu dat numai anumitor persoane, ci o posibilitate la îndemâna fiecărui creştin, care doreşte să se angajeze ferm pe calea îngustă a mântuirii.

Sfinţii Bisericii creştine sunt prietenii lui Dumnezeu.

 

Dreptmăritori creştini,

 

Din ziua de Rusalii, Duhul Sfânt vine necontenit în lume şi rămâne în lume. El este Dătătorul vieţii veşnice, Izvorul bunătăţilor şi Mângâietorul oamenilor. Cu ajutorul Duhului Sfânt, putem să ne ridicăm pe treptele desăvârşirii până la asemănarea cu Dumnezeu.

Aceasta este sfinţenia, pe care au atins-o Sfinţii pe care-i pomenim în această zi, numită Duminica Tuturor Sfinţilor.

Sfinţii, aşa cum arată Evanghelia de astăzi, L-au mărturisit pe Domnul înaintea oamenilor, L-au iubit pe Dumnezeu mai întâi de toate şi luându-şi crucea, L-au urmat pe Iisus (cf. Mt. 10, 37-38). Ei au renunţat la cele pământeşti, primind moştenirea vieţii veşnice (cf. Mt. 19, 29). De aceea, îi cinstim şi le facem pomenirea cu cântări de laudă.

 

Iubiţi credincioşi,

 

Noi îi lăudăm pe Sfinţi, ca pe purtătorii unor prea înalte lupte şi biruinţe duhovniceşti şi ca pe cei ce au întruchipat în fiinţa lor frumuseţea cea nepieritoare. Noi privim la ei ca la învăţătorii noştri pe calea desăvârşirii în Hristos, care ne sfătuiesc să ne asemănăm lor în credinţă, în nădejde şi în dragoste.

Pe Sfinţi îi cinstim şi ca pe nişte fraţi desăvârşiţi ai noştri, care au cunoscut încercările şi nevoile vieţii pământeşti, iar acum, fiind în apropierea lui Dumnezeu, mijlocesc şi se roagă Lui pentru mântuirea noastră.

Prin cinstirea Sfinţilor, noi sporim, înainte de toate, cinstirea pe care o datorăm lui Dumnezeu, aşa cum glăsuia mitropolitul Varlaam al Moldovei în Cazania de la Duminica Tuturor Sfinţilor.

Cultul Sfinţilor are la bază temeiuri scripturistice şi patristice, respectate întotdeauna de Biserica Ortodoxă. După Sfânta Scriptură, aflăm că drepţii şi Sfinţii poartă numele de „prietenii lui Dumnezeu” (Ic. 2, 23) sau „casnici ai Lui” (Efes. 2, 19), deoarece ei sunt în comuniune directă cu Dumnezeu şi vor însoţi pe Mântuitorul la Judecata de Apoi (Mt. 19, 20; I Cor. 6, 2). Lor le-a dat Dumnezeu puteri şi daruri speciale, ca să învieze morţii (III Regi 17, 22; Fapte 9, 37-42), să vindece pe cei neputincioşi (Fapte 3, 6) şi să cunoască gândurile ascunse ale oamenilor (Fapte 5, 1-12).

În viaţa pământească, ei se roagă pentru binele oamenilor (Fac. 20, 17; Ieş. 32, 9-14; II Cor. 13, 9; Efes. 1, 16-17; I Tes. 1, 2-3). Cei ce au primit ajutorul Sfinţilor şi-au arătat imediat recunoştinţa prin acte de venerare a lor şi în acest sens amintim pe temnicerul din Filipi, care a cinstit pe Sfântul Apostol Pavel şi pe Sila (Fapte 16, 29) sau pe fiii proorocilor, care s-au închinat lui Elisei pentru minunile săvârşite de el (IV Regi 2, 15).

Aceste temeiuri scripturistice stau la baza cultului Sfinţilor practicat de Biserica Ortodoxă şi ele sunt în strânsă legătură cu credinţa în nemurirea sufletului, cei aleşi ai lui Dumnezeu continuând şi după trecerea lor la cele veşnice să ajute pe cei de pe pământ.

În ceruri, alături de Îngeri, Sfinţii aduc laudă şi se roagă lui Dumnezeu (Apoc. 4, 10-11; 5, 8-14) şi sunt pe deplin conştienţi (Lc. 16, 26). Ei alcătuiesc Biserica triumfătoare şi se bucură pentru cei ce se pocăiesc şi se întristează din cauza celor păcătoşi (Lc. 15, 10; I Cor. 12, 26).

Între Biserica triumfătoare şi cea luptătoare există o permanentă legătură, acea „comuniune a Sfinţilor”, garantată de Iisus Hristos, în calitatea Sa de Cap al întregii Biserici (Efes. 1, 20-23; Col. 1, 16-18).

Luând aminte la cuvintele Mântuitorului: „Cine vă primeşte pe voi, pe Mine Mă primeşte; şi cine Mă primeşte pe Mine, primeşte pe Cel Care M-a trimis pe Mine” (Mt. 10, 40), Sfântul Vasile cel Mare ne învaţă, spunând: „Primesc şi pe Sfinţii Apostoli şi Ucenici şi-i chem ca mijlocitori înaintea lui Dumnezeu, ca prin ei, adică prin mijlocirea lor, să-mi fie milostiv Iubitorul de oameni, Dumnezeu şi să-mi dăruiască iertare de păcate”.

Rugăciunile Sfinţilor înaintea lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră sunt bine primite dacă şi noi, credincioşii, împodobiţi cu credinţă şi fapte bune, ne rugăm împreună cu ei, lepădându-ne de păcatele noastre. Acest adevăr îl întăreşte şi Sfântul Ioan Gură de Aur, când spune: „Ştiind acestea, iubiţilor, să alergăm la mijlocirea Sfinţilor, dar să nu ne mărginim la aceasta, ci să lucrăm şi noi cum se cuvine, după pilda pe care ne-au dat-o ei”.

Sfinţii Părinţi, adunaţi la Sinodul al VII-lea ecumenic, exprimând învăţătura şi practica dintotdeauna a Bisericii, cu rădăcini adânci în însăşi Sfânta Scriptură, au hotărât astfel: „Noi păzim cuvintele Domnului, cuvintele Apostolilor şi Proorocilor, prin care am învăţat să cinstim şi să mărim, mai întâi pe cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, pe Sfintele Puteri îngereşti, pe Apostoli, pe Prooroci, pe Martirii cei măriţi, pe Sfinţii Părinţi purtători de Dumnezeu şi pe toţi bărbaţii cei sfinţi şi să cerem mijlocirea lor, pentru că ei ne pot face plăcuţi lui Dumnezeu, Împăratul tuturor”.

Tot Sinodul al VII-lea ecumenic a dat următoarea hotărâre: „Cine nu mărturiseşte că toţi Sfinţii, cei care au plăcut lui Dumnezeu, atât cei înainte de Lege, cât şi cei de sub har, sunt vrednici de cinste după trup şi după suflet, sau nu face rugăciuni către Sfinţi ca şi către unii care voiesc să mijlocească pentru lume, potrivit tradiţiei Bisericii, să fie anatema!”.

Sfântul e omul care a renunţat la sine, călcând peste ceea ce este egoist, meschin, interes îngust, poftă pentru lucruri mărginite. În Sfânt nu există nimic trivial, nimic grosolan, nimic josnic, nimic nesincer; în el se actualizează la culme: delicateţea, sensibilitatea, puritatea, sfiala şi nevinovăţia. Sfântul zâmbeşte, dar nu râde sarcastic, e serios, dar nu înfricoşat, acordă preţ persoanelor celor mai umile, socotindu-le pe toate mari taine, create de Dumnezeu şi destinate veşniciei. Aşa s-au dovedit Sfântul Vasile cel Mare şi Sfântul Ioan Gură de Aur.

Din Sfânt iradiază un duh de jertfelnicie, de dăruire faţă de toţi. El se face, din smerenie, aproape neobservat, apărând când e nevoie de o mângâiere, de o încurajare, de un ajutor. Aşa proceda Sfântul Nicolae, arhipăstorul din Mira Lichiei.

Din Sfânt iradiază o nemărginită linişte sau pace şi o participare până la lacrimi la durerea şi neajunsurile celorlalţi. Sfântul e simpatia vibrantă în cel mai înalt grad, precum vedem la Sfântul Isaac Sirul, care avea o iubire suferitoare chiar pentru animale şi la Sfântul Serafim de Sarov, care iubea mult pe tot omul, numindu-l „bucuria mea”.

„Slava pe care Domnul o dă Sfinţilor este atât de mare, că dacă oamenii ar putea vedea un Sfânt, aşa cum el este în realitate, ar cădea la pământ cu frică şi cutremur, căci omul nu poate îndura slava unei arătări cereşti. Nu vă miraţi de aceasta. Domnul iubeşte până într-atât lucrul mâinilor Lui, că El a dat omului revărsarea Duhului Său Sfânt şi în Duhul Sfânt omul devine asemenea lui Dumnezeu. Duhul Sfânt umple de harul Lui tot omul: suflet, minte şi trup. Domnul a dat harul Lui Sfinţilor şi ei L-au iubit şi s-au alipit de El până la capăt, căci dulceaţa iubirii de Dumnezeu nu mai îngăduie să iubeşti lumea şi frumuseţea”. Această splendidă descriere a Sfântului ne-o oferă Cuviosul Siluan Atonitul (†1938), de curând canonizat.

Creştinii cei dintâi îşi vindeau averile, se lepădau de lume şi primeau fericiţi moartea de martir, dovedind cât de mare era dragostea lor faţă de Iisus şi cât de strânsă era alipirea lor faţă de Evanghelie. Din rândul creştinilor adevăraţi s-au ales numele care formează Calendarul nostru creştin, numele Sfinţilor, care sunt şi rămân cele mai frumoase exemple de martori şi mărturisitori ai Domnului înaintea oamenilor. Sfinţii formează cununa de lumină şi armata de biruinţă a Bisericii. Viaţa lor, trăită după Hristos şi după Evanghelie, rămâne pentru totdeauna cea mai ideală şcoală a caracterelor.

 

Iubiţii mei,

 

Pe tot parcursul timpului, până la a doua venire a Mântuitorului nostru, Sfinţii, prin înaltul nivel de trăire spirituală la care au ajuns, reprezintă pentru lume un permanent apel la sfinţenie, la trăirea şi aprofundarea credinţei, un viu îndemn la îmbunătăţirea vieţii, la înduhovnicire.

Prin tot ceea ce au realizat, Sfinţii au arătat că sfinţenia este, într-adevăr, posibilă. Ea nu este un privilegiu dat numai anumitor persoane, ci o posibilitate la îndemâna fiecărui creştin, care doreşte să se angajeze ferm pe calea îngustă a mântuirii.

Prin rugăciunile lor, prin exemplul personal, prin implicaţiile modelului de viaţă pe care îl propun, Sfinţii îmbogăţesc lumea cu un spor de credinţă, de speranţă, de curăţie. Ei sunt cartea vie a prezenţei şi lucrării lui Dumnezeu în lume. Ei ne arată că, prin Duhul Sfânt, putem birui răul şi păcatul, devenind astfel oameni duhovniceşti.

Noi, creştinii, avem datoria morală să-i cinstim pe Sfinţi, ţinând ziua pomenirii lor, cinstindu-le moaştele, zidind biserici cu hramul lor, purtându-le numele cu evlavie. De asemenea, îi putem venera făcând pelerinaje la mormintele lor, chemându-i în rugăciuni ca să mijlocească pentru noi şi punând casele şi familiile noastre sub ocrotirea lor.

În Duminica Tuturor Sfinţilor, vă îndemn cu Sfântul Apostol Pavel: „Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa” (Evr. 13, 7). Amin.

De la același autor

Ultimele din categorie