După o oră ajungem la Mănăstirea Grigoriu. O mănăstire mare restaurată recent, cu viaţă de obşte model, aşezată pe malul mării, având ca hram pe Sfântul Ierarh Nicolae. Stareţul acestei chinovii, arhimandritul Gheorghe Capsanis, este unul din cei mai culţi şi mai stimaţi stareţi din tot Sfântul Munte. Fiind profesor la Universitatea din Atena, a renunţat la toate şi s-a făcut schimonah în Athos. De peste 20 de ani este egumen al Mănăstirii Grigoriu, adunând în jurul său 50 de fraţi, pe care i-a călugărit şi i-a crescut în şcoala dragostei, a ascultării şi a fricii de Dumnezeu. Semestrial, mănăstirea editează o frumoasă revistă teologică, intitulată „Cuviosul Grigorie”, apreciată în toată Grecia. De altfel, activitatea cultural-duhovnicească din această mănăstire este aproape unică în Muntele Athos.

Mănăstirea Grigoriu a fost înfiinţată în secolul al XIV-lea de ucenicii Sfântului Grigorie Sinaitul. Spre sfârşitul secolului XV a fost distrusă de piraţi, iar călugării, tăiaţi cu sabia.

Ne apropiem de mănăstire. Arhimandritul Gheorghe ştie de venirea noastră la Grigoriu şi ne aşteaptă în poartă cu un grup de părinţi. Şi aici avem, într-adevăr, o primire plină de căldură duhovnicească. Părinţii tineri ne cer binecuvântare, ne iau bagajele, ne conduc la biserică. După Vecernie ne invită la trapeză, apoi din nou la biserică, unde ascultăm Pavecerniţa şi acatistul Maicii Domnului, ca de obicei. Toţi monahii sunt prezenţi la fiecare slujbă, în frunte cu egumenul[1], îmbrăcaţi cu rasă, cu camilafcă şi metanii. Un părinte tânăr ne oferă şi nouă câte o camilafcă pentru biserică.

La ora 7 seara suntem invitaţi la sinodicon. Sunt de faţă mitropolitul Ioan de Sidirocastron, egumenul, întregul sobor de peste 40 de monahi şi diverşi pelerini. Timp de o oră şi jumătate Părintele Cleopa vorbeşte soborului, după preferinţa gazdelor, despre rugăciunea lui Iisus şi despre Sfânta Împărtăşanie. Apoi dă răspuns la unele întrebări despre trăirea morală, despre scumpătate şi iconomie şi despre treptele rugăciunii, după Sfinţii Părinţi. A fost cea mai frumoasă seară pe care am trăit-o în Sfântul Munte. Unii din părinţi au luat note, alţii au înregistrat convorbirea pe bandă. Părintele stareţ ne declară oaspeţi de onoare ai Mănăstirii Grigoriu.

La arhondaric adormim târziu în cântecul solitar al mării, care loveşte puternic zidul sub fereastra noastră. Noaptea ascultăm slujba Utreniei şi Sfânta Liturghie. Dimineaţa iarăşi vorbim despre starea actuală a monahismului în Athos, despre mănăstirile şi viaţa bisericească din România, despre ecumenism.

Apoi venerabilul stareţ ne împărtăşeşte dorinţa de a cunoaşte mai profund viaţa duhovnicească a monahismului românesc, Ortodoxia şi cultura teologică din ţara noastră. Cunoaşte deja câteva personalităţi remarcabile de la noi, în frunte cu părintele profesor Dumitru Stăniloae, şi ar dori să traducă în limba greacă unele cărţi de teologie şi de spiritualitate monahală românească. Prin aceasta doreşte să facă cunoscut compatrioţilor săi, şi în special monahilor athoniţi, câteva aspecte principale din gândirea teologică şi din experienţa duhovnicească a mănăstirilor noastre.

În acest scop a rânduit un monah teolog din obştea Mănăstirii Grigoriu, pe părintele Damaschin, să înveţe limba română cu părinţii noştri de la Prodromul şi să înceapă a traduce unele cărţi. Au auzit de nevoinţa Cuviosului Ioan Iacob, mare sihastru român din pustiul Hozeva – Ierihon, recent canonizat, iar în biblioteca mănăstirii posedă câteva cărţi bune tipărite la noi, printre care şi Patericul Românesc.

Deja părintele Damaschin, traducătorul sau „metafrasis”, cum spun cei cu care ne întreţinem în discuţii în limba română, a început de un an de zile traducerea în greaca vorbită „demotichi” a Patericului Românesc şi a vieţii Cuviosului Ioan Iacob Hozevitul. În tradiţia athonită orice traducere se testează, citindu-se la trapeză în faţa obştii.

Dacă obştea constată că este ziditoare de suflet, îşi dă adeziunea să fie tipărită. Patericul şi viaţa Cuviosului Ioan au trecut cu bine acest test, primind în unanimitate acordul obştii pentru tipar. Lucrul acesta ne bucură şi ne onorează reciproc. El formează o punte durabilă de legătură între spiritualitatea monahală românească şi cea grecească şi, totodată, este o cale mai bună, mai directă de cunoaştere şi apropiere între cele două Biserici ortodoxe vecine şi surori.

Părinţii athoniţi din Mănăstirea Grigoriu doresc să viziteze mănăstirile noastre şi chiar să scrie o carte de prezentare a mănăstirilor româneşti pentru vizitatorii greci. Acelaşi lucru ni-l propune şi nouă Arhimandritul Gheorghe Capsanis, adică să scriem un „proschinitar” al Muntelui Athos în colaborare cu ei. Acceptăm bucuroşi această propunere de colaborare culturală.

Mănăstirea Grigoriu este numărată a 17-a în ierarhia lavrelor athonite.

Întrucât rămânem la Grigoriu trei zile, vizităm de aici ultimele mănăstiri şi schituri rămase încă nevizitate.