Ucenicii lui Gheron Iosif Isihastul – Părintele Efrem Filotheitul (19)

Gheronda, în fiecare zi mâncăm de post. Şi peşte să mâncăm, are gust de miere. Şi pâine uscată să mănânc, are gust de miere. Fasole să mănânc, şi tot gust de miere are. Linte de mănânc, miere este.

Stareţul obişnuia să ne gătească, fiindcă era un bucătar foarte bun. În timp ce gătea, ochii lui vărsau neîncetat lacrimi. Unde s-o fi aflat mintea lui în acele clipe? Cu siguranţă că focul îi va fi amintit de focul iadului şi plângea la amintirea morţii. Şi fiindcă rostea neîncetat Rugăciunea cu gura, Harul lui Dumnezeu sfinţea şi mâncarea, pe care o făcea foarte gustoasă. Din această pricină de multe ori îl chemau la hramurile mănăstirilor ca să gătească. Desigur, de obicei nu mergea, dar uneori îl luau părinţii.

Uneori veneau străini şi le plăcea foarte mult mâncarea noastră. „Ce mâncare minunată este aceasta?”, întrebau uimiţi. Ce mâncare? Mâncare de post era, făcută uneori cu tahini? (pastă obţinută din seminţe de susan), alteori cu fasole. Dar atât de gustoase le făcea, încât nici măcar o mâncare de peşte nu i-ar fi încântat. Rugăciunea şi binecuvântarea Stareţului erau cele care făceau mâncarea gustoasă. Acolo unde există lucrarea lui Dumnezeu, acolo şi mâncarea este dulce ca mierea.

Odată l-am întrebat pe Stareţ:

- Ce este aceasta şi de ce se întâmplă?

- Este lucrarea lui Dumnezeu şi a rugăciunii. Dacă se face Rugăciune, se binecuvintează toate.

- Gheronda, în fiecare zi mâncăm de post. Şi peşte să mâncăm, are gust de miere. Şi pâine uscată să mănânc, are gust de miere. Fasole să mănânc, şi tot gust de miere are. Linte de mănânc, miere este.

- Aşa este. Pentru cel care are o stare duhovnicească bună, orice ar mânca, nu există mâncare mai bună. Din aceasta poate cineva să înţeleagă starea duhovnicească a unui călugăr. Precum spunea un oarecare Sfânt că la o masă unul mânca miere, altul necurăţii, altul spini, altul otravă, potrivit cu starea fiecăruia.

Stareţul făcea şi vin. Usca puţini struguri la soare, îi strivea cu mâinile şi făcea un vin foarte bun, de slujbă. Un pelerin din Paris şi-a amintit toată viaţa lui de acest vin. Aveam şi o altă mâncare bună „de Duminică”: acolo, în pustie, nicăieri altundeva în Sfântul Munte, pe acele stânci abrupte creşteau nişte buruieni sălbatice. Locurile unde creşteau erau foarte primejdioase, dar eu, ca tânăr, mergeam şi le adunam. Stareţul mă aştepta cu o pungă mică. Tăiam doar frunzele deschise la culoare, nu şi pe cele închise, şi le lăsam tulpina ca să mai crească şi altele. Apoi le fierbeam, le puneam într-un lighean şi turnam peste ele untdelemn. Stareţul punea untdelemn din belşug, căci îi plăcea foarte mult. Zeama era foarte sănătoasă.

Rareori, dacă aveam, împreună cu aceste buruieni mâncam la masa de seară morun prăjit sau scrumbie prăjită sau crudă. Dacă era sărbătoare şi aveam două mese, mâncam această mâncare şi dimineaţă şi după-amiază. Stareţul se bucura de această salată şi de morunul prăjit, căci erau foarte gustoase. Cu acest mic pogorământ simţeam că eram cei mai bogaţi oameni din lume. Aceasta, desigur, era mâncarea de Duminică. Dar în celelalte zile...

Dacă simţea vreodată nevoia să mănânce peşte, de unde ar fi putut să-l ia? Că doar nu exista pe acolo, pe acele stânci, nici un magazin unde să se vândă peşte? Pentru aceasta Stareţul îmi spunea:

- Bobocule, ia-ţi armele şi coboară la mare ca să prinzi ceva!

Căci nu avea o asprime lipsită de discernământ, ci ştia să facă şi pogorământ, aşa cum făceau marii asceţi.

Şi astfel, îmi luam undiţa şi în timp ce pescuiam mă gân­deam la bucuria pe care aveam să i-o fac Stareţului. De obicei, aduceam o jumătate de kilogram. Uneori, în afară de peştişori, prindeam şi câte o caracatiţă sau vreun calmar. Când mă întor­ceam, Stareţul îmi spunea bucuros:

- Micuţule, voi pune la fiert cartofi, orez, ceapă, ca să fac o supă şi să mâncăm toţi câţi suntem, şase-şapte persoane. Să ne saturăm cu toţii dintr-o mână de peştişori!

Jumătate de kilogram de peştişori pentru şase-şapte persoa­ne! Cu toate acestea acest pustnic de trei ori fericit se bucura.

(Arhimandritul Efrem Filotheitul, Starețul meu Iosif Isihastul, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2010, pp. 251-252)

De la același autor

Ultimele din categorie