Stareţul, în ciuda slăbiciunii mele trupeşti, a hotărât să mă facă bucătar al obştii.

Într-o zi, fără prea multe introduceri, Stareţul a venit la mine şi mi-a spus:

- Micuţule!

- Binecuvântaţi!

- Fă mâncare!

- Unde să fac?

- Afară.

„Unde să fac afară?”, mă întrebam în sinea mea. Căci nu exista nici un fel de bucătărie. Haide acum să adun vreascuri, să aprind focul ca să gătesc. Şi ce mâncare să fac, de vreme ce nu aveam nici măcar idee despre gătit. M-au învăluit gândurile. „Unde o să faci acum mâncare? Cum să speli farfuriile afară, de vreme ce nu există loc liber?”. Dar părinţii muncesc, ridică greutăţi, se ostenesc, flămânzesc. Ce vor mânca?

Schitul era aşezat într-un loc deschis, unde vânturile lovesc în plin. Şi atunci sufla un vânt! Şi aşa slab cum eram, mă primejduiam ca vântul să mă ia şi pe mine pe sus şi să mă arunce în prăpastie. Dacă începea să sufle acest vânt, trebuia să pun toate gândurile cele bune, toată răbdarea mea, fiindcă îndată mi se pornea război înlăuntrul meu. Duhul cel viclean al cârtirii şi al hulei era mereu lângă mine şi numai dacă puţin mi se micşora răbdarea, el îndată îmi şoptea: „Ce fel de Dumnezeu al dragostei este Acesta Care te chinuie cu vânturile astea furioase?". Însă eu îi răspundeam împotrivă: „Piei, satano, şi taci!".

Mai târziu am improvizat din crengi o bucătărie de vară, dar vântul cel puternic le lua pe toate ca pe nişte pene. Am pus două pietre în loc de pirostie, iar deasupra cratiţa de aramă, dar de îndată ce începea să sufle vântul, zbura şi capacul, zbura şi cratiţa şi toate se rostogoleau în prăpastie.

Atunci Stareţul striga:

- Ameţituleeeee! Bre, neghiobuleeeeee... Ți-au zburat lucru­rile!!! Aleargă să le găseşti!

Dar unde să le mai găseşti? Acestea cădeau în prăpastie, iar eu alergam acolo, prin frig şi ploaie, ca să găsesc cratiţele şi capacele. Ah, Dumnezeul meu! Chiar şi iarna găteam lângă chilia Stareţului, dar mâncam în coliba sa.

După masă trebuia să spăl farfuriile noastre de zinc, afară, desigur. Iarnă, frig, ploaie, acestea trebuiau spălate afară. Să fii răcit, gripat, şi să fii nevoit să ieşi pe stânci şi în bătaia vântului care te îngheţa, ca să speli farfuriile! Aveam un urcior spart cu apă adunată din picăturile de ploaie şi într-o gaură pe care o avea, am pus o ţeavă şi aşa spălam vasele, cu apă „curgătoare". Mâinile ne înlemneau din pricina apei îngheţate, pentru că nu aveam unde să o încălzim.

Furculiţele şi cuţitele nu le spălam, ci atunci când terminam mâncarea, doar le ştergeam cu prosopul şi le împachetam. Dar fiindcă nu spălam nici prosoapele, cu timpul s-au făcut şi acestea tari ca o piele. Pentru farfurii, Stareţul avea şi o altă tactică de igienă, nemaiîntâlnită. De îndată ce terminam masa, puneam apă în farfurii şi apoi o beam, oricum ar fi fost ea. Astfel, şi farfuriile le spălam cât de cât, şi nici nu risipeam prea multă apă. Aşa făceam toţi şi la fel trebuiau să facă şi străinii.

Odată a venit un înalt funcţionar bancar şi i-am pus masa ca să mănânce. La sfârşitul mesei fiecare dintre noi ne-am spălat farfuria aşa cum făceam de obicei. Apoi Stareţul se întoarce către vizitatorul nostru oficial şi-i spune:

- Domnule, acelaşi lucru îl vei face şi tu.

Şi l-a făcut.

(Arhimandritul Efrem Filotheitul, Starețul meu Iosif Isihastul, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2010, pp. 246-248)