Stareţului îi plăceau şi dulciurile. Dar unde să găsească aşa ceva pe acele stânci? Uneori, Duminica, îi spunea părintelui Arsenie:

- Hai, părinte Arsenie, fă o mângâiere, prăjeşte nişte turte cu zahăr, aşa cum fac cei din Pont.

- Să fie binecuvântat!

Şi astfel, părintele Arsenie lua făină, făcea aluat, îl punea în tigaie şi îl cocea. Apoi făcea în el o gaură şi punea în ea apă şi zahăr. Amesteca toată compoziţia şi îl cocea iarăşi. Apoi îl prăjea pe amândouă părţile şi punea nucă măcinată şi puţină scorţişoară. Apoi lua lingura, îl bătătorea şi îl făcea ca halvaua. Acestea erau prăjiturile noastre, turte cu zahăr. Îl ajutam şi eu la prăjit.

Dar şi bătrânul Arsenie a moştenit mult din discernământul Stareţului Iosif. Vedea că eram mic şi că mi-era foame. Se gândea: „Acesta este mic încă şi îi plac şi lui dulciurile. Dar ce să mănânce?”. Mie, desigur, îmi plăceau de nevoie. După atâta oste­neală la ascultare, la căratul lucrurilor, la privegheri, la metanii şi datorită aerului curat de munte, mi se deschidea pofta de mâncare şi mă chinuia o foame cumplită.

- Micuţule, acum, că nu ne vede Stareţul, mănâncă tu rămăşiţele!

- Bine, dar este binecuvântare de la Stareţ?

- Nu contează. Este puţintică voie proprie aici, dar o s-o aranjăm noi. Aşadar, mănâncă! Ascultare! Eu voi mijloci. Eu vorbesc din partea Stareţului, de aceea pot să-ţi fac un mic pogorământ. Eu sunt „locţiitor de stareţ”.

Acolo sus, pe stânci, nu aveam frigider, de aceea era firesc ca vara, când întreg locul acela fierbea de căldură, mâncărurile gătite să se strice repede. Tot ce era mucegăit sau stricat trebuia să mâncăm, ca să nu aruncăm. Stareţul era primul care dădea pildă mâncând ce era putred. Şi pentru ca să nu aruncăm nimic, punea pe deasupra în mâncare şi toate uleiurile ce fuseseră folosite la prăjit.

Dacă existau sardele puse la sare, le tăia bucăţi şi le punea la ardei umpluţi, aşa sărate cum erau. Însă eu, după ce mâncam puţin, vomitam.

Când Stareţul vedea asta, îmi spunea:

- Bine, nu o să mai pun.

Data următoare iarăşi vomitam.

- Am pus puţin, spunea Stareţul. Iarăşi te-a deranjat? Ei, atunci nu am să mai pun deloc.

Şi deşi aceasta era „tactica” Stareţului, niciodată nu ne-am intoxicat. Ne-a păzit Dumnezeu pentru rugăciunile lui. Altfel am fi murit demult.

Acolo sus aveam şi doi portocali mici; îi plantase Stareţul când au venit la Sfânta Ana Mică, în 1938. Aceştia erau toţi pomii noştri, care mai făceau şi ei din când în când câte o portocală. Stareţul, ca să nu aruncăm nimic, nu ne dădea binecuvântare ca să curăţăm portocalele de coajă, ci ne punea să le mâncăm cu totul. Ne spunea: „Nu trebuie să aruncăm nimic. Toate cele de aici sunt sfinţite de rugăciunile părinţilor”.

Dacă în Duminici Stareţul ne iconomisea, în celelalte zile, de luni până vineri, vieţuiam cu multă asprime. De obicei, se gătea un fel de mâncare pentru toată săptămâna, pe care o ţinea acoperită în beci, într-un vas de aluminiu. Fireşte că se acrea, dar Stareţul o mânca aşa. Avea o inimă mare şi depăşise limitele firescului.

În ceea ce priveşte curăţenia, aceasta lăsa de dorit. Cum trăiam! Stareţul nu se îngrijea deloc de sănătatea sa. Dacă s-ar fi îngrijit puţin, ar fi trăit mulţi ani, fiindcă avea un organism foarte rezistent. În toată viaţa mea nu am întâlnit un ascet de o asemenea măsură. Ce cugetare avea Stareţul! Ceea ce mâncam noi dădea şi vizitatorilor.

(Arhimandritul Efrem Filotheitul, Starețul meu Iosif Isihastul, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2010, pp. 252-254)