Ziua întreagă ne pregăteam pentru priveghere. Toate se făceau cu scopul de a înlesni rugăciunea noastră de noapte. Tipicul nostru pe care îl aveam atunci, în pustia de la Sfânta Ana Mică, era următorul: ne trezeam pentru priveghere odată cu apusul soarelui. Apoi beam câte o cafea, numai şi numai pentru a ne ajuta în lucra­rea privegherii. Stareţul impunea cafeaua înainte de priveghere, în afara cazului când cineva dintre noi nu putea să bea. Pentru fraţii mai slabi îngăduia şi o mică gustare, spre mai multă întărire.

După cafea luam binecuvântarea Stareţului şi plecam în linişte - nici măcar un cuvânt nu spuneam - fiecare la chilia sa. Stareţul punea mult accent pe aceasta; stăruia ca, după scularea din somn, să fim foarte atenţi la simţurile noastre astfel încât, în rugăciune, să aducem „spuma” minţii. Nu îngăduia nici convorbiri, nici răspândire a minţii, nimic.

De îndată ce intram în chiliile noastre, începeam rugăciunea noastră de noapte, aşa cum ne învăţase Stareţul. Spuneam „Sfinte Dumnezeule”, Crezul şi Psalmul 50. Apoi ne aşezam pe scău­nelele noastre şi petreceam întru umilinţă, întru pomenirea morţii şi a iadului, în cugetarea la desfătarea Raiului, la Răstignirea Mântuitorului şi la viaţa Drepţilor. Şi astfel veneam întru zdrobirea inimii şi pocăinţă. Nu rămâneam mult întru aceste cugetări, ci înda­tă, având inima înfrântă şi smerită, începeam Rugăciunea lui Iisus. Stareţul ne spunea că atunci când ne sculăm, mintea noastră trebuie să fie odihnită şi curată, iar atunci când se află într-o astfel de stare, de curăţie şi de liniştire, este clipa potrivită să-i dăm ca materie primă duhovnicească Numele lui Iisus Hristos. Aceasta înseamnă, potrivit Sfinţilor Părinţi, să-I dai lui Dumnezeu „primul gând”.

(Arhimandritul Efrem Filotheitul, Starețul meu Iosif Isihastul, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2010, p. 258)