Când mintea omului se curăţeşte şi se luminează, pe lângă faptul că are lumina ei proprie, vede, fără adaosul de Har, aşa cum spun Părinţii. Deşi stătea în chilia sa, cunoştea ce se întâmplă în afara ei, cum şi încotro ne „mişcăm”.

Odată, pe când se afla închis în chilia sa şi se ruga, cineva a bătut în poartă (venise părintele Atanasie, dar Stareţul nu ştia că trebuia să vină).

- Părinte Atanasie, deschide!

- Cum ai ştiut, Gheronda, că urma să vin?

- Păi, nu ai venit pe acel drum, a răspuns Stareţul, şi ai trecut pe lângă peştera în care se află icoana Maicii Domnului, ai aprins candela, te-ai odihnit puţin, iar de acolo ai venit aici?

- Da, aşa este.

- Te-am urmărit pe drum.

Atunci, părintele Iosif cel tânăr s-a apropiat de Stareţ şi l-a rugat să-i descrie chipul în care a primit această înştiinţare.

- Este mai bine, a spus Stareţul, să-ţi doresc să simţi cum se petrece aceasta decât să afli cum, dobândind astfel doar o cunoş­tinţă seacă. Dar de vreme ce insişti, ascultă:

Stăteam aici, lângă fereastra mea, în genunchi, pe preş şi rosteam Rugăciunea. Deodată, aşa cum ţineam mintea în lucrarea rugăciunii, în care Harul dumnezeiesc lucrează cu dumnezeiasca sa luminare, Lumina s-a răspândit pretutindeni, iar mintea mea a început să se lărgească şi să se mărească atât de mult, încât toate au devenit luminoase şi vedeam toată întinderea acestui loc, de la Katunakia până la mănăstiri, jos, şi chiar până la Dafni. Vedeam şi în spatele meu; nimic nu îmi era ascuns sau necunoscut. Lumina aceea nu era precum cea a soarelui sau asemeni celei artificiale, care este făcută de oameni, ci era o Lumină albă, nematerialnică, care nu era doar exterioară precum cea naturală, ce îngăduie să fie văzută de ochii trupeşti. Lumina aceea se află şi în om şi o simte ca pe propria sa răsuflare. Aceasta îi devine hrană şi respiraţie, eliberându-l de greutatea sa firească şi transformându-l atât de mult, încât nu ştie de are trup şi greutate sau vreo îngrădire oarecare.

Atunci l-am văzut pe părintele Atanasie venind către noi de la Mănăstirea Sfântului Pavel, încărcat cu traista lui cea mare şi am rămas ca să-l urmăresc până când a venit aici. Îi vedeam toate mişcările: când se aşeza ca să se odihnească sau ca să-şi aşeze mai bine greutatea în spate, la izvorul Sfintei Ana, la moară, apoi când a băut apă şi până când a ajuns la poarta noastră, a luat cheia, a in­trat înăuntru şi mi-a pus metanie. Dar, de ce aţi rămas atât de uimiţi?

Când mintea omului se curăţeşte şi se luminează, pe lângă faptul că are lumina ei proprie, vede, fără adaosul de Har, aşa cum spun Părinţii. Atunci primeşte şi luminarea Harului dumnezeiesc, astfel încât aceasta să poată rămâne pentru totdeauna întru el. Atunci Harul răpeşte mintea în contemplaţii şi vedenii, aşa cum doar el cunoaşte.

Se poate însă ca însuşi omul, atunci când vrea să vadă sau să afle ceva care îl interesează, să ceară în rugăciunea sa, iar Harul să-i împlinească cererea. Cred însă că cei evlavioşi evită să ceară aceasta, în afară de mare nevoie. Dar Domnul „voia celor ce se tem de El o va face şi rugăciunea lor o va auzi” (Psalmul 144, 19).

(Arhimandritul Efrem Filotheitul, Starețul meu Iosif Isihastul, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2010, pp. 240-241)