Şi astfel, aşa cum eram toţi închişi în chiliile noastre cu totul întunecate, începeam să rostim Rugăciunea cu sau fără metanie. Când mintea se simţea strâmtorată, ne ridicam şi începeam meta­niile. Rugăciune, metanii, aceasta era privegherea noastră. Eu mă îndeletniceam cu Rugăciunea minţii două-trei ore şi de multe ori chiar şi cinci.

Când vedeam că încep să ameţesc sau mă lua somnul, ieşeam afară, oricare ar fi fost condiţiile climaterice, adică fie de sufla vântul, fie de ploua sau de ningea.

Pentru a război somnul, psalmodiam încet şi făceam meta­nii. Alteori, când mintea obosea în rugăciune, Stareţul ne sfătuia să citim Sfânta Scriptură, „Vieţile Sfinţilor” şi scrieri ale Părinţilor Niptici. Urma apoi contemplaţia duhovnicească şi prihănirea de sine. După ce mintea se odihnea, ne întorceam la Rugăciunea minţii, pogorând mintea în inimă. Aceasta era rânduiala noastră de iarna până vara.

În timpul privegherii noastre aveam un mare război, purtam lupte înfricoşătoare şi făceam mari nevoinţe, dar era o adevărată priveghere. Făceam Rugăciunea minţii câte opt-zece ore, cu metanii, cu osteneală, cu zdrobire de inimă, dar şi cu osteneală trupească, fiindcă nu aveam odihna care există ziua.

(Arhimandritul Efrem Filotheitul, Starețul meu Iosif Isihastul, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2010, pp. 258-259)