La Sfânta Ana Mică trăiam ca în viaţa de obşte şi mâncam împreună. Masa noastră era făcută din două scânduri şi un carton deasupra. Şi fiindcă nu-l spălam niciodată, ci numai îl ştergeam de fărâmituri, era plin de muşte. Niciodată Stareţul nu ne îngăduia să-l spălăm. „Nu, să nu-l atingeţi deloc!”, spunea el.

Mâncam de două ori pe zi, în afară de luni, miercuri şi vineri. Dar ostenelile erau atât de mari, încât nu se prindea nimic de noi. Atât de mare era osteneala din timpul zilei şi al nopţii – căratul greutăţilor, metaniile, privegherile, încât, atunci când se lumina de ziuă aveam o foame...! Cu toate acestea, dimineaţa mân­cam doar câteva măsline, usturoi şi puţin posmag. Doar după-amiază aveam masă obişnuită. Însă atunci când era Duminică sau vreo sărbătoare, aveam de două ori masă. Stareţul împărţea mâncarea după nevoia fiecăruia. Cu adevărat, era o făclie de discernământ.

În general, în viaţa sa ascetică era foarte aspru şi neînduple­cat. A iubit cu tot sufletul său „postul, privegherea, rugăciunea...”. Pâinea şi mâncarea sa erau întotdeauna cântărite. Nu mânca niciodată mâncare proaspătă, dacă ştia că mai erau rămăşiţe din zilele trecute. Cu toate acestea, în ceea ce priveşte mâncarea, cu noi, tinerii, era mai îngăduitor. Ştia că postul nu este un scop în sine, ci un mijloc şi un ajutor în nevoinţele ascetice. Şi fiindcă programul nostru era atât de aspru şi vedea şi neputinţa noastră trupească, a socotit că trebuie să facă pogorământ cu noi.

Dar îngăduinţa lui părea că se termina odată cu acest pogo­rământ. În afară de această privinţă era foarte aspru. Nu că nu ar fi ştiut să ierte greşelile sau să rabde neputinţele, dar voia ca noi să „înrolăm” toate puterile sufleteşti şi trupeşti în lucrarea nevoinţei.

Stareţul ne spunea:

„Tot ceea ce nu dăm ca să folosească Dumnezeu, foloseşte vrăjmaşul. Pentru aceasta, Domnul ne dă poruncă ca să-L iubim din tot sufletul şi din toată inima, ca să nu găsească loc cel viclean înlăuntrul nostru”.

De obicei nu aveam pâine proaspătă, ci doar câteva bucăţi de pâine veche. Dacă voiam să mâncăm pâine proaspătă, ce făcea Stareţul? Lua pâinea uscată, o punea în strecurătoare şi apoi o acoperea cu un prosop. După aceea fierbea apă sub strecurătoare şi aburul care trecea prin găuri înmuia pâinea, de parcă ar fi fost bumbac. Artă a artelor!

Din când în când, Stareţul ne făcea şi „pâine”. Amesteca puţin terci, apoi îl întindea pe nişte bucăţi de tablă ruginită şi îl băga într-un cuptor mic. Dar această pâine din terci o vedeam o dată la doi ani.

Dar, cât de frumos era atunci la acele colibe! Cu sânge şi sudoare au fost stropite, dar câtă odihnă şi Har ne aduceau!

(Arhimandritul Efrem Filotheitul, Starețul meu Iosif Isihastul, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2010, pp. 249-251)