Cu puţin înainte de adormirea Stareţului m-am îmbolnăvit, dar fiindcă am făcut ascultare de Stareţ, nu am mers la medic. Însă atunci când l-am întrebat ce să fac după adormirea lui, el mi-a răspuns:

- Tu eşti un copil bolnăvicios. Vei merge şi la medic. Nu ţine seama de ce am făcut eu şi părintele Arsenie. Tu eşti bolnă­vicios. Dacă vei avea nevoie de medic şi de medicamente, să te foloseşti de ele. Această lecţie nu am reuşit s-o învăţ atâţia ani, ci abia acum, la bătrâneţe. Acum, când am ajuns la sfârşit, văd că trebuie să fiu mai îngăduitor în ceea ce priveşte medicii şi medica­mentele.

Această ascultare pare a fi cam aspră, dar poartă în sine duhul mucenicesc al răbdării şi al lepădării de sine, desăvârşita încredere în Pronia lui Dumnezeu şi îndrăznirea Stareţului în rugăciune. Ştia Stareţul Iosif ce face, fiindcă avea înţelepciunea cea după Dumnezeu, căci în aceste osteneli, în nevoinţe ascetice aspre se afla ascunsă comoara Harului dumnezeiesc.

Trăirile sale muceniceşti pe care le-a avut în pustia Sfântului Vasilie, împreună cu nectarul Harului dumnezeiesc şi cu experienţele suişurilor dumnezeieşti, Sfântul Stareţ Iosif voia să le învistierească şi în inimile tinerilor săi ucenici. Căci era un testament ceresc ce trebuia să fie încredinţat şi generaţiilor viitoare; tradiţia palamită trebuia transmisă neschimbată.

În fiecare zi trebuia să cărăm ceva. Maşini nu existau, iar acolo unde locuiam, catârii nu puteau să urce. Nisip, lemne, pietre, alimente, tot ce era nevoie trebuia să cărăm cu spatele.

Ostenelile şi greutăţile erau multe. De pildă, Stareţul ne trimitea să tăiem brazi pe Athon şi să-i aducem de la o distanţă de câteva ore depărtare. Urcam şi coboram văi şi tăiam fiecare câte doi copaci, după care îi căram trecând printre stânci primejdioase şi cărări neumblate şi îi aduceam la colibele noastre, ca să ne zidim chiliile. Ore întregi de mers pe jos; porneam dimineaţa şi ne întorceam la apusul soarelui.

Când urcam de la mare cu greutate în spate, sudoarea curgea şiroaie, fiindcă toate le căram în spate cu multă osteneală. Colibele noastre au fost zidite cu propriul nostru sânge. Ne pu­neam în minte toate gândurile cele bune şi astfel ne bucuram când ridicam greutăţi. „Această osteneală şi sudoare este asemenea sângelui mucenicesc”, cugetam în sinea mea.

(Arhimandritul Efrem Filotheitul, Starețul meu Iosif Isihastul, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2010, pp. 256-257)