Altădată, a venit în vizită un diacon. Stareţul primise înştiin­ţare în rugăciune că acesta avea impedimente şi de aceea l-a sfătuit să nu primească preoţia. Dar diaconul, auzind aceasta, a schimbat îndată subiectul.

Văzându-i purtarea, Stareţul mi-a spus:

- Dă-i ceva să mănânce şi slobozeşte-l, căci nu primeşte cuvântul.

Stareţul acţiona întotdeauna numai după ce primea înştiin­ţare în rugăciune; nu făcea nimic fără ca mai întâi să se fi rugat. De aceea şi spunea: „Eu tot ce fac, întru cunoştinţă şi cu frica lui Dumnezeu săvârşesc”.

Uneori, îl întrebam despre un anumit lucru pe care intenţio­nam să-l facem în viitor, iar el răspundea că ne va spune a doua zi, pentru a se putea ruga mai întâi.

Odată, într-o seară, ne-a spus:

- Fiilor, să vă pregătiţi, căci dimineaţă în zori o să vă luaţi traistele să mergeţi în cutare loc, ca să aduceţi lemne.

Dimineaţă, deşi ne pregătisem, ne-a spus:

- Nu mai mergeţi!

- Gheronda, dar ne-aţi spus că vom merge.

- Nu am primit înştiinţare.

Căci în acea seară făcuse rugăciune, ca să ştie dacă trebuie să mergem sau nu.

Tot ce făcea, făcea cu înştiinţare de la Dumnezeu şi de aceea Stareţul nu făcea ceva, iar apoi să se căiască. Pentru noi era „pidalion". Ne spunea că „atunci când cineva vrea să afle care este voia lui Dumnezeu (în cazul când nu poate comunica cu duhov­nicul său), să-şi părăsească cu desăvârşire gândurile sale şi să se roage de trei ori. Şi acel lucru spre care înclină inima sa, să-l facă şi va fi după voia lui Dumnezeu. Dar cei care sunt mai sporiţi şi au îndrăzneală în rugăciunea lor, aud limpede înştiinţarea, iar alteori aceasta vine sub chipul unei voci sau al unei vedenii”.

De obicei, Stareţul primea înştiinţare în acest fel.

(Arhimandritul Efrem Filotheitul, Starețul meu Iosif Isihastul, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2010, pp. 239-240)