Articole teologice

Taina Sfintei Treimi după Sfântul Grigorie Palama
Profetul Daniel și bizara boală a împăratului Nabucodonosor
Psaltirea – izvor de har
Psalmul 50 în slujbele Bisericii – urcuş duhovnicesc prin smerenie
De ce Hristos este numit „Mire”?

Psalmul 140 (8)

Cel ce mustră trebuie să se gândească la toate astfel încât să fie primită mustrarea lui și are nevoie de multă pricepere pentru a aplica bine leacul. Sau mai degrabă, cel ce mustră are nevoie de o pricepere mai mare decât cea a celui ce taie trupul. Cum așa? Fiindcă în cazul medicului, alta este tăietura și altul este cel ce poartă durerea. Dar aici cea tăiată este aceeași cu cea care poartă durerea.

Psalmul 140 (7)

Dar tu, iubite, de îndată ce ai păcătuit spune că ai păcătuit, căci nu este nimic mai drept decât această mărturisire, decât această singură scuză și apărare. Astfel, Îl faci pe Dumnezeu milostiv și pe tine te vei face mai zăbavnic în a cădea în aceleași. Dar când nu faci altceva decât să cauți scuze și să-ți slobozești sufletul de orice frică, nu faci decât să cazi în aceleași cu mai multă râvnă, și mai mult întărâtându-L pe Dumnezeu. Nu este păcătos care să nu găsească scuză pentru nerușinarea sa.

Psalmul 140 (6)

Vezi că nu trebuie să închizi gura cu totul, nici să o deschizi pentru orice, ci să știi vremea potrivită când trebuie să vorbești și când trebuie să taci? Acestea și profetul știindu-le, zicea: Pune, Doamne, strajă gurii mele și ușă de îngrădire împrejurul buzelor mele. Ce pază mai bună ar putea fi decât gândul Celui ce vine cu înfricoșare, având în mâini focul cel ce va să vie să ardă pe cei ce se folosesc de gură fără stăpânire?

Psalmul 140 (5)

Vezi cum este mântuit cel ce compătimește pe altul și suferă împreună cu el? „Și însemnează cu semnul crucii pe frunte pe oamenii care gem și plâng”. De aceea și Pavel zicea: „Bucurați-vă cu cei ce se bucură; plângeți cu cei ce plâng”. Chiar dacă nu poți face nimic altceva pentru el, nu mică mângâiere vei aduce celui ce suferă, prin faptul de a te îndurera împreună cu el. Ai văzut pe cel ce râde cum este predat plânsului și tânguirii? Și vezi pe cel ce plânge, bucurându-se de mângâiere? „Fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia”.

Psalmul 140 (4)

Dar trebuie să chemăm și ajutorul lui Dumnezeu ca sârguința noastră să ajungă la faptă. Să ne păzim, așadar, gura fără încetare, punând cugetul să o închidă, nu ca să o ținem închisă neîncetat, ci ca să o deschidem la vremea potrivită. Căci este un timp când tăcerea este mai bună decât vorbirea, după cum este un timp când vorbirea este mai bună decât tăcerea. De aceea și preaînțeleptul acela zicea: „Vreme este să taci și vreme este să grăiești”

Psalmul 140 (3)

Căci tămâia nu se punea decât pe jarul aprins mai înainte și pe cărbuni aprinși. Aceasta fă și tu cu sufletul tău. Mai întâi aprinde-l pe el prin râvnă și apoi pune rugăciunea. Așadar psalmistul se roagă ca rugăciunea lui să fie ca tămâia, iar ridicarea mâinilor ca o jertfă de seară. Căci amândouă sunt bineprimite.

Psalmul 140 (2)

Vezi cum vrea ca și noi să Îl chemăm cu sârguință, cu râvnă? Căci mai ales atunci își întinde diavolul cursele. Fiindcă știe că rugăciunea este o armă puternică și chiar dacă suntem păcătoși și rușinați, totuși putem săvârși lucruri mari, dacă ne rugăm cu osârdie, după legile lui Dumnezeu. Atunci se străduiește să ne arunce în lenevire, să stârnească gânduri în cugetul nostru, încât să ne facă pe noi neroditori și să ne îndepărteze de rugăciune.

Psalmul 140 (1)

Dacă cineva ar vedea un izvor cu apă curată și limpede, nu ar răbda să nu se apropie să o atingă și să bea. Și cineva care intră într-o pajiște nu se poate abține să nu  culeagă câteva flori. Dar voi care cântați acest psalm încă din prima copilărie și până la bătrânețea cea mai înaintată, cunoscând numai cuvintele, stați lângă o comoară ascunsă, purtați de ici colo o comoară care rămâne închisă și curiozitatea nu te întărâtă să afli ce este ceea ce spune.

Imnografia și combaterea ereziilor la Sinodul I Ecumenic

Imnografia se dezvoltă abia din secolul al IV-lea, datorită înmulțirii sărbătorilor, dar și din cauza ereziilor. Începând cu secolul al IV-lea, imnul bisericesc a ajuns să-și definească o imagine proprie și consacrare liturgică. Uzitarea lui în disputele hristologice consemnează o imnografie analitică, abordare teologică-dogmatică, explicativă, având o preocupare didactică (tendință practică).

„Pâinea noastră cea de toate zilele” sau „pâinea noastră cea spre fiinţă”?

În Bibliile ortodoxe române tocmai traducerea acestui verset central din rugăciunea Tatăl nostru diferă de la o ediţie la alta. Astfel, ediţia sinodală îl traduce prin: „Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi”, în timp ce ediţia jubiliară prin: „Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi”. Diferenţa între cele două variante se explică prin modul în care traducătorii au înţeles epitetul grec epiousion, termen ce poate exprima atât calitatea materială, cât şi spirituală a substantivului „pâine” (artos). Dificultatea traducerii vine şi din faptul că în Noul Testament acest cuvânt îl întâlnim doar în rugăciunea Tatăl nostru.

Pagini