Ucenicii lui Gheron Iosif Isihastul – Părintele Efrem Filotheitul (17)

Puţini asceţi din secolul al XX-lea, care au petrecut în Sfântul Munte, au făcut o nevoinţă atât de aspră şi au ajuns la contemplarea lui Dumnezeu. Stareţul Iosif era aspru, dar şi viteaz. Neînduplecat în ce priveşte ascultarea, dar şi plin de dragoste. Avea desăvârşită credinţă în Dumnezeu şi mult discernământ.

Acolo, la Sfânta Ana Mică, aveam mereu lipsă de apă. Nici pentru a găti mâncare nu aveam. De aceea Stareţul îmi spunea adeseori:

- Mergi, micuţule, să aduci apă!

Pe atunci mergeam după apă la părintele Gherasim Imnograful de la Sfânta Ana Mică. Acesta era un monah foarte atent, evlavios şi cu o inimă iubitoare. Era o adevărată podoabă a Sfântului Munte. Trăia viaţa duhovnicească cu acrivie. S-a născut în Epirul de Nord în 1903, iar în Sfântul Munte a venit în 1922, la vârsta de nouăsprezece ani. Vieţuia la Chilia Cinstitului Înaintemergător de la Sfânta Ana Mică. Acesta a primit de la Dumnezeu harisma de a compune şi de a scrie cântări. Lucrările sale alcătuiesc tomuri întregi de manuscrise. Pe atunci împlinea douăzeci şi cinci de ani de când venise în Sfântul Munte.

Mergeam, aşadar, la părintele Gherasim pentru apă. Luam două bidoane militare de benzină, pentru că aveau capacitate mare, şi le umpleam cu apă.

Îmi făceam cruce şi luam un bidon în spate, iar pe celălalt în mână. Însă mai greu era la coborâre, căci dacă mi s-ar fi muiat genunchii, aş fi căzut în prăpastie şi fie aş fi murit, fie aş fi ajuns o grămadă de oase. De aceea, mă stăpânea frica, dar rugăciunea Stareţului nu m-a lăsat niciodată.

Părintele Gherasim, când mă vedea, i se făcea milă de mine. Pe atunci eram şi puţin bolnav şi istovit de asceză. Bidoanele cântăreau mai mult chiar decât mine. Părintele Gherasim mă lua şi îmi dădea să mănânc, dar eu nu luam nimic. Stareţul îmi dăduse poruncă aspră: „Să nu primeşti nimic!”. Şi înger să fi coborât din Cer, eu nu aş fi luat nimic. A spus Stareţul „nu”? Nu! S-a terminat.

- Cum o să duci bidoanele pline cu apă?, mă întreba cu compătimire şi cu dragoste părintele Gherasim.

- Le voi duce, cu rugăciunile Stareţului meu. De vreme ce nu avem apă nici pentru gătit...

Pentru noi apa era aur curat. Un adevărat confort. Faţa ne-o spălam doar cu lacrimile. Picioarele? Numai dacă mergeam la mare. Hainele? Rareori câte o flanelă. Ani grei, ani de nevoinţă, dar binecuvântaţi.

Trăiam ca nişte troglodiţi. Cu toate acestea binecuvântarea lui Dumnezeu ne acoperea şi nu simţeam nicio greutate. Viaţa noastră era mucenicească, dar plină de Har.

De cele mai multe ori, iarna făceam privegherea afară, în aer liber, ca să nu ne prindă somnul. Ploua, ningea, vântul turba de furie? Noi făceam privegherea afară. Am trecut prin atâtea răceli şi suferinţe pricinuite de condiţiile climaterice, dar cu rugăciunile Stareţului am rezistat. Astfel ne învăţa Stareţul, ca să ne dăruim cu totul nevoinţei împotriva patimilor şi lucrării privegherii, ca să aflăm Harul. Lozinca sa era: „Nevoinţă până la moarte!”.

Vara, când căldura era insuportabilă, privegheam în aer liber, dacă voiam. Astfel, fiecare din noi, depărtat fiind de celălalt, putea să se roage de unul singur, fie în chilie, fie în aer liber.

Puţini asceţi din secolul al XX-lea, care au petrecut în Sfântul Munte, au făcut o nevoinţă atât de aspră şi au ajuns la contemplarea lui Dumnezeu. Stareţul Iosif era aspru, dar şi viteaz. Neînduplecat în ce priveşte ascultarea, dar şi plin de dragoste. Avea desăvârşită credinţă în Dumnezeu şi mult discernământ.

(Arhimandritul Efrem Filotheitul, Starețul meu Iosif Isihastul, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2010, pp. 248-249)

De la același autor

Ultimele din categorie