Ucenicii lui Gheron Iosif Isihastul – Părintele Efrem Filotheitul (15)

Mă străduiam să fiu foarte curat în ochii lui şi să nu-i ascund nici cel mai mic gând. Simţeam ca pe o curvie duhov­nicească faptul de a ţine ceva ascuns înlăuntrul meu.

Stareţul ne sfătuia să fim sinceri faţă de Dumnezeu şi faţă de el, înţelegând prin aceasta mărturisirea curată. Astfel a trecut viaţa noastră lângă el. Mă străduiam să fiu foarte curat în ochii lui şi să nu-i ascund nici cel mai mic gând. Simţeam ca pe o curvie duhov­nicească faptul de a ţine ceva ascuns înlăuntrul meu.

Gândurile trebuie să fie cu desăvârşire curate. Felul cum merg la priveghere, la mărturisirea gândurilor, la întâlnirea cu părinţii, la ascultare, toate trebuie să fie cunoscute Stareţului. „Dacă acum, din prima zi a supunerii mele, îmi spuneam în sine, nu pun început bun, aşa cum mă sfătuieşte Stareţul, nu voi avea nici sfârşit bun”.

Aceasta, cu rugăciunile Stareţului, am păzit-o şi din acest motiv simţeam multă bucurie, multă odihnă sufletească, iar cu ochii cei trupeşti vedeam atât de curat, încât nu puteam să-mi dau seama ce se întâmplă, căci nu aveam experienţă.

- Gheronda, văd atât de limpede... Ce este aceasta?

- Aceasta este o parte din roadă ascultării şi a mărturisirii curate a gândurilor.

Nu mă preocupa deloc nici chiar mântuirea mea, fiindcă simţeam atât de multă odihnă, încât îmi spuneam: „Chiar şi acum de voi pleca la Dumnezeu, ce voi spune? Păcatele mele le-am mărturisit. Sufletul meu se află dezgolit înaintea Stareţului. Iar tot ce am făcut, am făcut de ascultare". Când mergeam să mă culc, simţeam atât de multă pace sufletească, încât îmi spuneam: „Ce mi se întâmplă?" Pentru toate acestea, însă, nu aveam nici un gând de slavă deşartă, pentru că ştiam şi credeam cu tărie că totul se datora rugăciunilor Stareţului meu.

Însă atunci când ucenicul nu este sincer şi nu îşi dezvăluie sufletul înaintea Stareţului prin mărturisirea curată a gândurilor, nu poate să pună niciodată început bun. De aceea nici nu poate nădăjdui într-un sfârşit bun.

Atunci când un creştin nu cercetează toate gândurile pe care i le seamănă diavolul, în sufletul său se nasc patimile, pe care, dacă nu le curăţeşte prin Mărturisire şi pocăinţă, nu va putea să-şi afle niciodată sănătatea şi mântuirea sufletului său. Atunci când omul mărturiseşte toate cu smerenie, este ca şi cum ar scoate tot ce este bolnav înlăuntrul său. Iar apoi, odată cu lacrimile de pocăinţă, vine luminarea şi Harul lui Dumnezeu; gândurile i se luminează şi în felul acesta dobândeşte sănătatea sufletească.

Sfinţitul nostru Stareţ ne spunea:

„Ai văzut vreun monah care să cadă sau să dezerteze? Din nemărturisirea gândurilor i-a venit lui aceasta. Nu şi-a mărturisit gândurile şi atunci acestea l-au mâncat, precum şerpii. Mic este şarpele, dar dacă nu-l alungi, el creşte, dobândeşte otravă şi te muşcă o dată, iar tu mori. Ai văzut om înşelat? Din pricina gân­durilor a pătimit aceasta".

Ne povestea Stareţul că unii s-au înşelat atât de mult, încât au primit demoni în loc de îngeri şi, urmând sfătuirile nevăzuţilor ucigaşi de oameni, s-au sinucis. Şi care a fost rădăcina înşelării? „Să nu spui nimic stareţului", adică să nu te mărturiseşti, să nu te smereşti şi să nu-ţi descoperi gândurile, fiindcă descoperi cursele demonilor. Am văzut aceasta şi în cazul părintelui Ioan, primul ucenic al Stareţului.

Îmi aduc aminte de o întâmplare caracteristică.

Într-o zi, de praznicul Sfinţilor Apostoli, a venit părintele Efrem de la Katunakia ca să liturghisească. Atunci Stareţul mi-a poruncit să-i gătesc o mâncare bună, fiindcă părintele Efrem era foarte bolnăvicios şi se afla în pragul tuberculozei.

Am alergat ca să împlinesc ascultarea, iar Stareţul stătea pe capul meu acolo unde găteam şi îmi spunea:

- Nu ştii să găteşti. Vai de capul tău! Aşa se găteşte în lume, iar tu vrei ca asta să o mănânce şi preotul?

De îndată ce am terminat, Stareţul a venit în cerdacul pe care îl foloseam în loc de bucătărie şi mi-a spus:

- Hai, neghiobule, adu-o repede!

Am luat mâncarea şi am dat-o preotului.

- Pleacă dinaintea mea!, mi-a strigat Stareţul. Să pieri, să nu te văd înaintea ochilor! Şterge-o repede la chilia ta!

- Să fie binecuvântat!, am spus.

Am luat binecuvântare de la Stareţ şi m-am dus la chilia mea ce se afla alături. Ei, de îndată ce am păşit în chilie, datorită rugăciunilor Stareţului a venit şi binecuvântarea lui Dumnezeu.

Harul lui Dumnezeu m-a cercetat în aşa fel, încât mai că nu-i vedeam cu ochii cei trupeşti pe Sfinţii Apostoli. Atât de mult Har! Atâta binecuvântare! Inima îmi devenise un adevărat Rai. Lacrimile îmi curgeau şiroaie, însă nu pentru că mă ocărâse Stareţul, ci fiindcă nu puteam să-mi stăpânesc bucuria şi veselia dumnezeiască pe care o simţeam datorită prezenţei Sfinţilor Apostoli.

Era praznicul lor şi fiindcă Sfinţii Apostoli fuseseră ocărâţi pentru Hristos, defăimaţi şi biciuiţi de către cărturari şi farisei, văzând Hristos şi mica mea nevoinţă, a trimis binecuvântarea Sa. Nu ştiam unde mă aflu. Am căzut la pământ şi am început să plâng. Atât de multă fericire simţeam! „Cât de mult bine mi-a făcut Stareţul!".

(Arhimandritul Efrem Filotheitul, Starețul meu Iosif Isihastul, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2010, pp. 244-246)

De la același autor

Ultimele din categorie