Iubiţi credincioşi,

Astăzi Biserica lui Hristos cea dreptmăritoare face pomenirea nu a unui sfânt, nu a doi, nu a zece, nu a o sută, nu a o mie de sfinţi, ci a tuturor sfinţilor. Mare sărbătoare este astăzi. Căci dacă „pomenirea dreptului este cu laude”, pomenirea drepţilor şi a tuturor sfinţilor, cu câtă laudă nu se face!

Astăzi, fraţilor, s-a împlinit proorocia marelui prooroc Isaia, care zice: „Veseleşte-te, cea stearpă, care nu năşteai...căci mai mulţi sunt fiii celei părăsite decât ai celei cu bărbat, zice Domnul” (54, 1).

Cu adevărat, Biserica cea stearpă din păgâni astăzi prăznuieşte mulţimea cea nenumărată a sfinţilor săi. Astăzi Biserica cea stearpă din păgâni, logodită cu Hristos, a născut şapte, cum a zis, prin Duhul Sfânt, proorociţa Ana: „...ea stearpă va naşte de şapte ori...” (I Regi 2, 5).

Care-s cei şapte? Dumnezeieştii Părinţi spun că toate cetele sfinţilor din ceruri şi toţi drepţii se împart în şapte cete. Întâi este Maica Domnului, al doilea sunt Apostolii, al treilea Proorocii, al patrulea Ierarhii, a cincea este ceata Mucenicilor, a şasea ceata cuvioşilor Părinţi şi a şaptea ceata tuturor drepţilor celor din veac adormiţi.

Numărul şapte mai înseamnă fără sfârşit, că nu va înceta vreodată Biserica lui Hristos să nască sfinţi, fiindcă şapte nu are margini.

Dar ştie oare cineva numărul sfinţilor? Nu! Dar al îngerilor? Nici pe acela nu-l ştie. Ce spune marele prooroc Iov? „Oastea cerului cine o va număra?” (Iov 25, 3). Tot aşa şi de sfinţi ne arată Duhul Sfânt că nu se ştie numărul lor.

Sfinţi, cum ştiţi, sunt prietenii lui Dumnezeu (Psalmi 138, 17; Ioan 15, 44). Dar dacă sunt prietenii lui Dumnezeu, să căutăm şi alte mărturii despre felul cum sunt ei şi cât sunt de mulţi. Să auzim pe proorocul care zice: „Cât îmi sunt de iubiţi prietenii Tăi, Dumnezeule!”. Şi după ce arată stăpânirea lor asupra diavolilor, asupra lumii, asupra trupurilor, asupra tuturor patimilor, zice Duhul Sfânt: „Foarte s-au întărit stăpânirile lor” (Psalmi138, 17; Iov 42, 48; Iacov 5, 16).

Căci prietenii lui Dumnezeu au stăpânit în lumea aceasta peste patimile lor, iar după ce s-au desăvârşit în ceruri, stăpânesc împreună cu Hristos peste toată lumea. Şi după ce arată stăpânirile lor, Duhul Sfânt ne arată că noi nu putem şti numărul lor. Căci spune: „Număra-voi pe dânşii şi mai mult decât nisipul se vor înmulţi” (Psalmi).

Cine a putut sau poate vreodată să numere nisipul mării? Ia o mână de nisip şi vei vedea că trebuie să stai luni de zile ca să o numeri. Dar nisipul care înconjoară toate mările de sub cer, cine-l va număra vreodată?

S-au înregistrat în martirologiul roman, în minee, în proloage şi în vieţile sfinţilor câţiva sfinţi. Dar aceştia sunt mult prea puţini faţă de numărul lor din ceruri. S-au înregistrat zece milioane nouă sute şaizeci şi şase de martiri, dar numărul lor, cum am spus, nu-l ştie nimeni, pentru că e mai mare decât nisipul mării. Câţi sunt martiri numai cu voia, câţi se mântuiesc în fiecare zi!

Sfântul Ambrozie al Mediolanului a văzut o mare de catran, din care ieşeau mii şi mii de porumbei, care zburau la cer. Şi a zis despre ei că sunt sufletele care în fiecare ceas se mântuiesc din iad prin mijlocirea Bisericii lui Hristos.

Biserica, trupul lui Hristos, îi trimite la capul ei Cel din cer. Deci nu se pot număra toţi sfinţii, precum nici toţi îngerii.

Dar oare de ce s-a pus azi Evanghelia care începe aşa: „Cel ce va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, voi mărturisi şi Eu pentru dânsul înaintea Tatălui Meu Care este în ceruri?”. Şi iarăşi: „Cel care iubeşte pe tatăl său, pe mamă, sau pe frate, sau pe soră, sau holde, sau moşii, sau altceva din lumea aceasta, mai mult decât pe Mine, nu este vrednic să fie ucenic al Meu”.

De ce s-a pus tocmai azi Evanghelia aceasta? Cei ce-au rânduit pericopele evanghelice n-au fost oameni neînvăţaţi. Au fost sfinţi mari şi au ales fiecare parte a Evangheliei după sărbătoarea potrivită ei. Ştiţi de ce s-a pus azi textul acesta: „Cel ce va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, voi mărturisi şi Eu...”? Pentru că toţi sfinţii lui Dumnezeu cei din veac L-au mărturisit pe El în două feluri: prin cuvânt şi prin fapta lor.

Aşa au mărturisit proorocii pe Dumnezeu, aşa apostolii, aşa martirii, aşa cuvioşii, aşa ierarhii, aşa cuvioasele muceniţe, aşa drepţii cei din veac.

Dar, de ce e nevoie de mărturisire ca să te poţi face sfânt? Sau de ce trebuie să fii drept ca să te mântuieşti? De ce e nevoie să-L mărturisim pe Hristos? Iată de ce. Omul nu-i numai o fiinţă de lut, fără suflet. Omul are două părţi, are o parte văzută şi una nevăzută. Dar acestea se unesc într-un singur ipostas, aşa se cheamă omul întreg, alcătuit din trup şi din suflet.

Şi nu-i drept ce zic unii: e de ajuns să cred în inima mea în Dumnezeu, dar de mărturisit aceasta în faţa tuturor nu-i nevoie. Aceştia se înşeală. În ziua Judecăţii, chiar cuvintele Evangheliei de astăzi vor mustra pe toţi aceia care socotesc că-i de ajuns să creadă în taină, fără să mărturisească, atunci când e nevoie, pe Hristos.

Căci spune marele apostol Pavel: „Cu inima să credeţi spre dreptate şi cu gura să mărturisiţi spre mântuire” (Fapte 8, 37; Romani 10, 9-10). Deci, când credem în Hristos înlăuntru, negreşit trebuie să-l mărturisim şi în afară. Să audă şi alţii mărturisirea noastră şi să vadă şi alţii faptele noastre.

Căci a spus Domnul în Evanghelie: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca văzând faptele voastre cele bune, să slăvească pe Tatăl vostru Cel din cer” (Matei 5, 16).

Nu-i de ajuns să crezi în taină, ca să te mântuieşti. Când eşti întrebat, trebuie negreşit să mărturiseşti, căci dacă te vei ruşina, sau dacă te vei teme, sau vei urmări alte interese şi nu vei mărturisi la arătare, nu poţi să fii cu Iisus Hristos. Şi El Se va lepăda de tine înaintea Tatălui Său şi înaintea tuturor îngerilor din ceruri.

Dar de ce s-a spus mai departe în Evanghelie: „Cel ce iubeşte pe tatăl său, sau pe mama sa, sau pe nevasta sa, sau pe copiii săi, sau pe fraţii, sau pe surorile sale, sau via, sau moşia, sau chiar viaţa sa - cum se spune la Luca - mai mult decât pe Mine, nu este vrednic să se numească ucenic al Meu”. Oare e bine să urâm noi pe tata şi pe mama şi pe fraţii noştri şi pe prietenii noştri? Oare nu se spune în porunca a cincea din Decalog: „Cinsteşte pe tatăl şi pe mama ta, ca să-ţi fie ţie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământ?”. Oare nu cumva se contrazice Evanghelia cu Decalogul? Nu, Doamne fereşte!

Ca să ne putem lămuri, să ne aducem aminte de porunca cea dintâi din Lege. Ce spune aceea? „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta” (Deuteronomul 6, 4). De ce a numit trei părţi din om? Cu mare dreptate porunceşte Dumnezeu să-L iubim din toată inima, din tot cugetul şi din toată puterea. El ne-a dat nouă şi sufletul şi mintea şi trupul.

Când auzi: „din toată inima”, sau în altă parte: „din tot sufletul”, să înţelegi partea cea nevăzută. Când zice: „din tot cugetul”, înţelege mintea omului. Iar când zice: „din toată puterea”, înţelege virtutea trupului. Deci trebuie să iubim pe Dumnezeu din toată fiinţa noastră.

Iar în porunca a doua din Lege a dat un îndreptar pentru iubirea aproapelui. „Iar pe aproapele tău să-l iubeşti ca pe tine însuţi” (Matei 22, 37-40; Marcu 12, 29-31). Ia seama că în porunca întâi din Lege, când cere să iubim pe Dumnezeu, nu arată graniţa până unde să-L iubim. Ci cere să-L iubim fără de margini. Dar când a vorbit de iubirea aproapelui, în care intră şi tata şi mama, a pus o graniţă: ca pe tine însuţi. Îmi eşti tată, îmi eşti mamă, soră, cumnată, văr, nepot, dar eu vreau să mă mântuiesc şi ca să mă mântuiesc trebuie să fac cutare faptă bună sau cutare.

Dar te iubesc atâta cât mă urmezi pe mine în credinţă. Iar dacă tu, tată sau mamă, sau soră, mă tragi pe mine de la Dumnezeu, sau mă îndemni să încalc o poruncă a lui Dumnezeu, sau să fac o nedreptate, eu nu te pot iubi pe tine mai mult decât pe Hristos.

Aşadar, nu trebuie să urâm pe părinţi, sau pe fraţi, sau pe oricare alt om din lume, căci zice: „nu vei urî pe tot omul”. Dar când acel om vrea să mă despartă de Dumnezeu, atunci trebuie să ştiu că nu-mi mai este prieten, căci este vrăjmaşul lui Dumnezeu. Căci s-a scris: „Pe cei ce Te urăsc pe Tine, Doamne, i-am urât” (Psalmi).

Ce se spune la apostolul şi evanghelistul Luca? „Cel ce nu urăşte pe tatăl sau pe mama sa, sau pe fratele său, nu poate să fie ucenicul Meu”. Auzi, se spune că trebuie să-i urăşti! Dar când trebuie să-i urăşti? Şi când trebuie să-i iubeşti? Să-i iubeşti când te ascultă, când merg pe calea lui Dumnezeu şi să-i urăşti când se despart de Dumnezeu. Căci când omul se desparte de Dumnezeu, s-a făcut vrăjmaşul lui Dumnezeu şi Duhul Sfânt zice că dacă el urăşte pe Domnul şi poruncile Lui şi tu trebuie să-l urăşti pe dânsul: „Pe cei ce Te urăsc pe Tine, Doamne, i-am urât şi neprieteni s-au făcut mie şi cu urâciune desăvârşită i-am urât pe ei” (Psalmi; Romani 12, 9).

Ai auzit? Când cineva care îţi era ţie ochi sau mână sau picior, adică ţineai la el ca la ochiul drept şi la mâna dreaptă şi te foloseai de el, s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu şi nu mai vrea să meargă după Hristos, să-l urăşti din toată inima, cu urâciune desăvârşită.

Iată cu ce cumpănă se măsoară iubirea! Iată cum trebuie măsurată dragostea lui Dumnezeu şi dragostea faţă de aproapele! Către Dumnezeu trebuie să fie fără margini, iar către aproapele mărginită. Numai atâta te iubesc pe tine, cât mă iubesc şi pe mine şi mai mult nu, că nu-mi dă voie porunca a doua din Lege.

Deci, n-avem voie să iubim pe nimeni şi nici o zidire din veacul acesta mai mult decât pe Dumnezeu. Nici pe tatăl şi pe mama, nici banii, nici vitele, nici păsările, nici averea, nici bogăţia, nici dregătoria, nici cinstea, nimic mai mult ca pe Dumnezeu, dacă vrem să fim ucenici ai lui Iisus Hristos.

Căci o dată ce am iubit zidirea mai mult decât pe Ziditorul, ne facem vrăjmaşi ai lui Dumnezeu şi ne despărţim de Dumnezeu după dreptate, că ne-am închinat zidirii şi nu lui Dumnezeu.

Ce spune Evanghelia mai departe? Petru, când a auzit că nu trebuie să iubeşti pe tată sau pe mamă mai mult decât pe Dumnezeu, s-a gândit la sine. Căci, amintindu-şi că atunci când l-a chemat Mântuitorul pe lacul Tiberiada, unde era pescar împreună cu Andrei, cu Iacov şi cu Ioan, el a lăsat totul, a spus lui Hristos cu îndrăzneală: „Iată, noi am lăsat toate şi am urmat Ţie. Oare ce va fi nouă?”. Da, el a lăsat totul. Nu numai corăbioara şi luntrea şi lopata au lăsat Petru şi Andrei. Nu. Dacă lăsau numai atâta, nu erau ucenici ai lui Iisus Hristos. Ei au lăsat şi tată şi mamă şi soră şi frate şi patimile lor.

Nu-i de ajuns să laşi numai averea pentru Hristos. Trebuie să laşi şi ura şi zavistia şi desfrâul şi furtişagul şi minciuna şi răutatea şi pâra şi invidia şi lenevia şi nebăgarea de seamă şi toată fărădelegea şi păcatul. Atunci ne facem cu adevărat ucenici ai lui Hristos, când lăsăm toate.

Şi când zicem „toate”, arătăm şi păcatele şi patimile cele sufleteşti. Toate trebuie lăsate ca să ajungem ucenici ai lui Hristos.

Câtă vreme inima noastră e lipită de ceva din lumea de aici, de o femeie, sau de bani, sau de casă, sau de dregătorie, sau de cinste, sau de tată, sau de mamă, sau de rudenie, sau de prieteni, sau de cunoscuţi, sau de trai bun, sau de beţie, sau de orice ar fi, ea nu poate să placă lui Dumnezeu.

Nu putem să iubim şi pe Dumnezeu şi pe Mamona (care în limba siriană înseamnă „bogăţie”). Nu putem iubi pe Dumnezeu şi păcatul, Doamne fereşte!

Dumnezeu cere inima noastră. „Dă-Mi, fiule, inima ta!” (Pilde 23, 26). Câtă vreme inima noastră nu-i cu Dumnezeu, suntem mincinoşi şi făţarnici şi vicleni. Inima noastră e atunci nedreaptă. Căci a zis marele Pavel lui Simon Magul: „Vrăjmaşule a toată dreptatea, inima ta nu-i dreaptă cu Dumnezeu!”. Dumnezeu se uită la inima lui, că inima lui e legată de bani. Căci el spusese apostolului: „Dă-mi şi mie darul acesta ca să pot să tămăduiesc pe oameni!”. Credea că Duhul Sfânt se cumpără cu bani! O, vrăjmaşule a toată dreptatea şi fiule al satanei şi al diavolului, văd că inima ta nu-i dreaptă cu Dumnezeu! Pavel era plin de Duhul Sfânt. Petru la fel.

De aceea îi spune lui Simon vrăjitorul că inima lui nu-i legată de Dumnezeu, ci de bani şi de slava veacului acestuia. Iar Dumnezeu se uită la inimă şi câtă vreme vede că inima noastră nu-i cu Dânsul, nu putem fi ai Lui.

El cere să-L iubim din toată inima şi din tot cugetul. Câtă vreme mintea noastră e legată de grijile veacului, de ban, nu poate fi a lui Hristos. Câtă vreme trupul nostru e scufundat în lucrarea păcatului, nu poate fi al lui Hristos. La fel nici inima, dacă nu-l iubeşte pe El. Deci, fiinţa noastră s-a despărţit de Hristos prin păcatele ei şi de aceea ni se cere să-L mărturisim şi cu faptele şi cu gura şi să-L iubim din toată inima, din tot cugetul şi din toată puterea.

Deci, când marele apostol Petru şi ceilalţi au zis: „Iată, noi am lăsat toate”, au zis: „Am lăsat vicleşugul, necredinţa, făţărnicia şi mândria, am lăsat şi traiul bun, am lăsat şi avere şi rudenie şi ne-am lipit cu inima numai de Tine”. Ei puteau deci să fie ucenici ai Lui.

Şi ce le făgăduieşte Hristos? „Voi, care aţi lăsat toate pentru Mine adică averea, cinstea, dregătoria, păcatele şi patimile, şi cele dinlăuntru şi cele dinafară, când va şedea Fiul Omului pe scaunul Slavei Sale, veţi şedea şi voi pe douăsprezece scaune, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel” (Matei 19, 27-28).

Auzi câtă cinste le dă? Dar oare credeţi că scaunele de acolo vor fi de aur, sau de lut, sau de lemn, sau de marmoră? Pe astfel de scaune vor şedea Petru şi Pavel şi Andrei şi Vartolomeu şi Filip şi Toma şi toţi ceilalţi? Doamne fereşte! Cele douăsprezece scaune pe care vor sta cei doisprezece apostoli arată slava şi mărirea şi cinstea pe care le vor avea în jurul lui Hristos, când vor judeca împreună cu el toate neamurile, când va chema cerul de sus şi pământul de jos, ca să aleagă pe poporul Său.

Atunci, apostolii care s-au ostenit cu Hristos şi au luat parte la ispitele Lui, care L-au iubit pe Dânsul din toată inima, din tot cugetul, din toată puterea şi până la urmă au primit moartea pentru dragostea Lui, vor sta pe douăsprezece scaune de slavă.

Căci nu zice Hristos că vor şedea pe scaune de lemn, când zice că Fiul Omului va veni să şadă pe scaunul Slavei Sale. El ne dă aici să înţelegem că nici apostolii nu vor sta pe scaune de materie, ci pe scaune de slavă şi de cinste.

În acelaşi înţeles zice: „Mă duc să vă pregătesc vouă loc, ca unde sunt Eu şi ucenicul Meu să fie”. Deci nici apostolii nu vor şedea pe scaune de aur sau de argint, ci pe scaune de slavă, potrivit cu credinţa şi cu darul Duhului, după mărimea ostenelilor lor. Vor avea scaune de slavă, de mare slavă.

Căci când zice marele apostol Pavel: „Şi stea de stea se deosebeşte în slavă”, se înţelege că slava fiecărui sfânt se va deosebi de a celorlalţi.

Dar cum vor judeca apostolii cele 12 seminţii ale lui Israel? Noi am auzit că nici Tatăl nu judecă pe nimeni, căci zice Evanghelia: „Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului” (Matei 16, 27; 25, 31). Şi dacă nici Tatăl nu judecă, cum o să judece Apostolii? În ce fel judecă ei cele 12 seminţii ale lui Israel?

Iată cum tâlcuiesc acest lucru dumnezeieştii Părinţi. Unul va fi Judecătorul - Iisus Hristos. Căci Tatăl a dat toată judecata Fiului, cum se spune şi în psalmi: „Doamne, judecata dă-o Împăratului şi dreptatea Ta Fiului Împăratului” (Psalmi 71, 1). Fiul va judeca toate popoarele..., şi va cerceta inimile tuturor. Căci atunci se vor descoperi – zice – cugetele multor inimi.

Iar El spune că vor judeca împreună cu El şi apostolii, şezând pe scaune de slavă. Vor judeca seminţiile lui Israel. Căci şi ei au făcut parte din ele. Atunci va zice Judecătorul către evrei: „Cum aceştia au urmat Mie şi M-au iubit din toată inima şi au împlinit poruncile Mele şi au propovăduit numele Meu în toată lumea şi până la urmă au primit moarte în cele mai mari chinuri pentru dragostea Mea şi cum de voi n-aţi crezut? Că n-am adus apostoli din India, nici din China, nici din Japonia, n-am adus din alte popoare păgâne, ci din voi i-am ridicat pe aceşti doisprezece oameni, ca să vă înveţe pe limba voastră şi să vă arate adevărul. Iar voi n-aţi voit să credeţi, ci aţi rămas în întuneric”.

Deci, aşa au să judece apostolii pe cele 12 seminţii ale lui Israel. A judeca înseamnă aici „a mustra”, aşa zic Sfinţii Părinţi. Aceşti doisprezece apostoli vor mustra, deci, dar mai ales va mustra Hristos pe poporul evreiesc pentru necredinţa lui, arătându- le că aceştia au crezut şi iată la ce cinste s-au suit, la câtă slavă, învrednicindu-se să stea lângă scaunul Său. El va spune: „Iată câtă cinste le-am dat, pentru că au crezut şi M-au mărturisit în toată lumea. Iar voi n-aţi vrut să credeţi, de aceea duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic!”. Aşa vor judeca apostolii, adică vor mustra cu prezenţa lor, cu slava lor, cu cinstea lor din ceasul acela poporul evreiesc, că nu le-a urmat lor şi învăţăturii lor.

Dar şi Pavel spune în altă parte: „Nu ştiţi, oare, că sfinţii vor judeca lumea?” (I Corinteni 15, 15). Nu numai apostolii, ci şi sfinţii vor judeca lumea. Dar cum? La fel ca şi apostolii. Sfinţii n-au venit dintre îngeri pe pământ, n-au firi netrupeşti, milioanele de sfinţi nu au venit din altă planetă, nici din cer, ci din popoarele pământului.

Şi ei au fost oameni şi au flămânzit şi au suferit dureri şi au avut frică şi osteneală şi au avut carne şi sânge şi rudenii şi neamuri şi bogăţii şi cinste şi toate câte le avem şi noi, dregătorii şi copii; dar au iubit mai presus de toate pe Dumnezeu şi pentru dragostea Lui s-au jertfit până la ultima picătură de sânge.

Şi atunci Dumnezeu va zice tuturor popoarelor: „Vedeţi pe aceşti sfinţi, care au fost ca şi voi oameni pe pământ? Dar au urmat Mie şi au păzit poruncile Mele. De ce n-aţi făcut şi voi aşa?”.

Îmi aduc aminte că eram copil când mi-am pus în gând să merg la mănăstire. Aveam un moş în sat la mine, Neculai Sava, un moş după tată, care nu s-a căsătorit toată viaţa şi ducea viaţă sfântă, fiind dascălul bisericii. Purta o barbă mare, albă. Şi când a auzit că vreau să plec la mănăstire, mi-a dat un ceaslov mic, cu slova veche. Şi ştiţi ce am citit eu întâi în ceaslovul acesta cu slova veche? Condacul zilei de astăzi! Şi scria acolo: „Ca nişte pârgă a firii, Ţie, Săditorului făpturii, lumea Îţi aduce, Doamne, pe purtătorii de Dumnezeu mucenici...” şi celelalte.

Auzi ce sunt sfinţii lui Dumnezeu? Sunt pârga firii omeneşti. Dumnezeu are tot dreptul să ia, din toate popoarele pământului, pârgă, că el a făcut toate popoarele; El le dă viaţă, El le dă hrană, lumină, apă, căldură şi tot ce le e de trebuinţă. Şi întru El şi prin El ne mişcăm. Nu putem să clipim o dată din ochi fără Dumnezeu, pentru că viaţa din noi e de la El şi întru El trăim şi prin El ne mişcăm.

Deci, sfinţii sunt ca o pârgă, ca un rod bine copt şi ales din toate popoarele pământului. Şi această pârgă a neamului omenesc, aceste milioane de sfinţi vor judeca lumea atunci. Cum? Va zice Stăpânul: „Tu spui că n-ai putut să-Mi urmezi Mie, că ai avut femeie. Dar şi aceştia au avut femei, că n-au fost toţi feciorelnici. Tu spui că n-ai putut să vii după Mine, că ai avut avere, că erai în cinste, în dregătorie, că te-ai temut de munci. Dar şi aceştia au avut toate acestea, toate ale firii omeneşti, dar inima lor au pus-o în mâna Mea şi mintea lor şi toată fiinţa lor s-a lipit de Mine. M-au iubit din toată inima şi toate celelalte le-au socotit gunoaie: şi averea şi dregătoria şi cinstea şi frumuseţile şi beţiile şi îmbuibările şi desfrâurile; toate dulceţile lumii acesteia vremelnice şi stricăcioase le-au urât din tot sufletul şi M-au iubit numai pe Mine”.

Şi aşa vor judeca sfinţii lumea, când toate popoarele pământului vor vedea milioane şi milioane de sfinţi aleşi din toate popoarele, strălucind mai tare decât soarele întru împărăţia cerului.

Câtă jale va fi atunci! Cum se spune în Uşa pocăinţei, râuri de lacrimi vor curge atunci din ochii popoarelor, mai mari decât mările de pe faţa pământului; căci se vor face mări de lacrimi. Dar vai, nu vor mai folosi atunci la nimic! Căci vor vedea de câtă cinste se bucură sfinţii, de câtă podoabă, de câtă slavă, de câtă mângâiere, iar ei au rămas să se ducă în gheenă, în foc, să-i mănânce viermii neadormiţi de acolo, în scrâşnirea dinţilor. Căci va fi o despărţire nu pentru un an, nu pentru doi ani, nu pentru o sută, nu pentru o mie, nu pentru sute de mii, ci pentru veacul veacului.

Ce se spune la Evanghelia Judecăţii: „Şi vor merge aceştia, adică drepţii, la viaţa veşnică, iar ceilalţi la muncă veşnică” (cf. Matei 25, 31-46). Ce jale va fi atunci şi cum vor mai plânge! Dar la ce va folosi plânsul atunci? Nu va mai folosi la nimic când vor vedea slava sfinţilor, când sfinţii îi vor mustra pe toţi, îi vor judeca pe toţi şi le vor zice: „Şi noi am fost ca voi, dar nu ne-am legat cu lumea aceasta, nici cu materia, nici cu banul, nici cu dulceaţa, nici cu rudeniile. Noi am iubit pe Dumnezeu din toată inima, din tot cugetul, din toată puterea şi Dumnezeu a trăit în noi şi noi în Dumnezeu; şi am fost gata oricând şi în orice clipă să murim pentru Dumnezeu. Şi am şi murit şi cu omul cel dinlăuntru şi cu cel din afară, când a cerut vremea”.

Aşa, fraţilor, aşa vor judeca lumea sfinţii şi apostolii, cu slava şi cu cinstea pe care o vor avea la Dumnezeu. Aşa vor mustra toate popoarele pământului, ceata apostolilor pe evrei, a celorlalţi sfinţi pe popoarele lor, pentru că nu s-au pocăit şi nu le-au urmat lor şi învăţăturii lor.

Fraţi creştini, dar oare de ce mai spune Evanghelia de azi: „Şi tot cel ce va lăsa pentru Mine casă sau moşie, însutit va lua în veacul acesta şi viaţa veşnică va moşteni?”.

Aici parcă ar părea cu neputinţă. Cum adică? Am lepădat toate pentru Hristos şi voi avea chiar aici mai mult decât am lăsat? Oare se va întâmpla aceasta? Da, aşa se va întâmpla. Ce au făcut apostolii? Au lepădat o mreajă şi aceea cârpită şi o luntre stricată, dar pe urmă – se spune în Faptele Apostolilor – toţi creştinii din obştea cea dintâi vindeau averile şi bogăţiile lor şi le aruncau la picioarele apostolilor.

Au fugit de avere şi toate averile le-au moştenit, cum spune Sfântul Efrem Sirul. Au plecat 12 bărbaţi din Ierusalim, fără toiag şi toată lumea au stăpânit şi au păstorit; au plecat fără traistă şi toate bogăţiile lumii le-au adunat, pentru că era Dumnezeu cu dânşii. Căci unde e Dumnezeu, nu le lipseşte nimic celor ce se tem de Dânsul (Psalmi 33, 9-10). Pentru că au aruncat la Dumnezeu grija lor, iar El i-a hrănit.

Dar zice şi de casă, că o vor câştiga însutit. Casa Domnului Dumnezeu este Biserica. Căci spune Mântuitorul: „Casa Mea casă de rugăciune este, iar voi aţi făcut-o peşteră de tâlhari!”.

Câte case de acestea, câte biserici nu s-au sfinţit până astăzi? Sfântul Gheorghe a lăsat toate pentru Hristos, dar câte mii de biserici nu are pe faţa pământului? Şi Sfântul Dumitru şi Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel şi atâţia martiri şi sfinţi, ca Sfântul Nicolae sau Sfântul Spiridon, au pe numele lor mii şi zeci de mii de biserici pe tot globul pământesc, unde sunt creştinii. Toate acestea sunt casele lor, că lor li s-au închinat şi lui Dumnezeu.

Vezi, sfinţii se cinstesc şi pe pământ de aproape două mii de ani şi au atâtea case de rugăciune, atâtea biserici, nu sute, nu mii, ci zeci de mii; dar şi în ceruri, în Biserica celor întâi născuţi, pururea se prăznuiesc şi pururea se veselesc cu veselia cea negrăită.

Aşa să înţelegeţi că însutit va lua. Cel ce cinsteşte pe Dumnezeu are şi aicea cinste. Căci zice: „Cel ce Mă slăveşte pe Mine, îl voi slăvi”.

Dar ce spune Evanghelia la urmă? „Cei dintâi vor fi pe urmă şi cei de pe urmă vor fi întâi”. Cum se tâlcuieşte aceasta? Întâi a fost poporul evreiesc; el a fost chemat înaintea noastră de Dumnezeu, încă de pe vremea lui Avraam. El este poporul care s-a închegat din neamul lui Avraam, este poporul lui Israel.

El a avut chemarea înaintea noastră, au fost făcuţi prieteni cu Dumnezeu mai demult, ei proorocii, ei patriarhii, ei jertfelnicul, ei Biserica Legii vechi, ei cunoştinţa de Dumnezeu cea dintâi.

Dar când a venit Stăpânul proorocilor şi Ziditorul lor, n-au crezut. Şi astfel ei, cei dintâi, vor fi cei de pe urmă, pentru că n-au crezut.

Dar cuvântul acesta mai are şi altă tâlcuire. El vorbeşte de cei smeriţi. Omul smerit se socoteşte cel mai de pe urmă dintre toţi, pentru că se socoteşte din adâncul inimii cel mai păcătos, cel mai neputincios, cel mai rău, cel mai nevrednic de mila lui Dumnezeu şi de cinstea de la oameni.

Dar în ziua Judecăţii va fi altfel. Căci se zice: „Dumnezeu celor smeriţi le dă har şi celor mândri le stă împotrivă” (Matei 23, 12).

În ziua aceea, când va judeca Dumnezeu inimile, nu va căuta la mitre arhiereşti, nici la coroane împărăteşti, nici la dregătorii înalte. Va căuta la inimile noastre. Cel mai umil ţăran, cel mai necăjit om, cel care stă în gunoi... şi se roagă cu lacrimi lui Dumnezeu, sau e la închisoare şi se roagă, sau e undeva străin, sau bolnav undeva în pat, suspinând din adâncul inimii către Dumnezeu, sau e o văduvă săracă, căreia nu-i deschide nimeni uşa şi zace cu copiii ei în necaz şi în scârbe, dar se roagă lui Dumnezeu.

Toţi aceştia vor fi în ziua Judecăţii mai mari decât împăratul lumii de astăzi şi a celei de mâine şi a celei de alaltăieri. Că Dumnezeu nu va căuta la faţă, cum i-a spus lui Samuel, când a ales pe David.

Dumnezeu caută şi acum la inima omului, dar cu atât mai mult atunci, în ziua Judecăţii. Se vor slăvi atunci cei smeriţi, cei nebăgaţi în seamă, cei ocărâţi, cei prigoniţi pentru dreptate, cei săraci cu duhul, care se socotesc pururea săraci de fapta bună, cei ce flămânzesc pentru dreptate şi doresc să facă dreptate şi toţi pe care i-a fericit Hristos.

Se vor ferici atunci cei nebăgaţi în seamă, cei ce au fost ca gunoiul pământului. Cele simple şi nebăgate în seamă ale lumii vor ruşina pe cei înţelepţi. Cele slabe vor ruşina pe cele tari.

De aceea zice că cele de pe urmă vor fi cele dintâi. Cei pe care nu-i băgăm noi în seamă acuma, dacă se roagă lui Dumnezeu din toată inima, vor străluci mai mult decât soarele în împărăţia cerului şi împăraţii lumii şi toţi puternicii pământului vor fi atunci gunoi înaintea lui Dumnezeu, dacă nu vor fi avut credinţă în El. Căci El este drept şi dreptatea Lui rămâne în veacul veacului.

Iubiţi credincioşi, v-am întocmit un mic cuvânt la Evanghelia de astăzi. Mai sunt multe de vorbit despre ea şi despre sfinţii lui Dumnezeu. Dar dacă aş vorbi numai de un sfânt, ar trebui să vorbesc ani de zile. Dar despre toţi sfinţii, cine poate vorbi?! Poate cineva să aibă o mie de guri şi să vorbească la nesfârşit şi tot nu poate să descrie faptele sfinţilor.

Aţi auzit cum numără Apostolul de astăzi ostenelile sfinţilor: prin credinţă – zice – au biruit războaie, au suferit de sabie, de foame, de sete, de frig, s-au fierăstruit, au rătăcit în cojoace, în piei de capre. Şi lumea nu e vrednică de ei. Ce să spun de toţi sfinţii? E prea greu de spus.

Atâta spun numai, că sfinţii lui Dumnezeu L-au iubit pe Dumnezeu din toată inima, din tot cugetul şi din toată puterea lor. S-au făcut în lumea aceasta fii după dar ai Lui, cum suntem şi noi prin dumnezeiescul Botez, iar dincolo se vor veseli în vecii vecilor de Dânsul. Că unde este Stăpânul, acolo vor fi şi slugile lui. AMIN!