(Foto) Odoarele Mănăstirii Mega Spileo  

Fericitul Mina, nerăbdând să vadă nevoia aceea, nici voind să privească cum se cinstesc idolii cei fără de suflet, și-a lăsat ostășia și s-a dus în munte în pustie, mai bine voind a viețui cu fiarele decât cu poporul care nu cunoaște pe Dumnezeu. Și umbla din loc în loc prin munți și prin pustietăți, învățând Legea Domnului, iar cu postul și cu rugăciunea curățindu-și sufletul său, slujea ziua și noaptea adevăratului Dumnezeu.

Împăratul a hotărât asupra sfântului judecată de sabie, despre care auzind Sfântul Haralambie, a cântat cu bucurie psalmul lui David: „Milă și judecată voi cânta Ție, Doamne; cânta-voi și voi înțelege în cale fără prihană, când vei veni către mine”.

Scoțându-l pe Sfântul Arhidiacon Ștefan din cetate – precum mai întâi pe Domnul Cel ce a binevoit a pătimi afară de poartă – au ucis cu pietre pe sluga Domnului cea bună și credincioasă.

Făcându-și cunoscută credința în Hristos, Sfântul Gheorghe a fost mult chinuit, dar trupul său a rămas sănătos. După ce a înviat un om din morți și a scos demonul dintr-un idol, a fost ucis de sabie.

Cei ce-l iubeau pe Sfântului Mare Mucenic Gheorghe i-au zidit o biserică mare și frumoasă în Lida. Apoi, ridicând mult pătimitul și sfântul trup al mucenicului, din locul cel neînsemnat în care zăcea, și aducându-l în acea cetate, au pus la iveală pe cel vrednic de multă lumină și de mai multă arătare.

Dumnezeu, ca să arate minune și să slăvească pe sfântul Său, a iconomisit un lucru ca acesta: văpaia aceea s-a făcut ca o lumânare, încât numai a înconjurat trupul sfântului, dar nu l-a vătămat deloc. Sfântul, mulțumind lui Dumnezeu, și-a dat sfântul său suflet în mâinile lui Dumnezeu.

Sfântul Mare Mucenic Procopie a crescut în Ierusalim, cetatea cea sfântă.

Încă de când era prunc, preabunul Dumnezeu a binevoit a sălășlui în Sfântul Trifon harul Sfântului Duh și a-i hărăzi darul de a face minuni. Tămăduia toate bolile, dar mai ales avea stăpânire asupra diavolilor.

Sfântul Timotei a scos toate bunătățile din vasul alegerii, adică de la Pavel, și a primit apostoleasca sărăcie pentru Hristos, ca să nu câștige pentru el nimic, nici aur, nici argint, nici altceva de pe pământ; ci a trece din loc în loc și a propovădui Evanghelia Împărăției.

Sfântul Ierarh Vlasie, având o peșteră pentru nevoința sa, ducea o viață liniștită și pustnicească, înălța neîncetate rugăciuni către Dumnezeu, iar fiarele cele sălbatice veneau și se binecuvântau de la dânsul.

Mergând Sfântul Artemie la locul unde avea să fie tăiat, a cerut vreme de rugăciune și întorcându-se spre răsărit și-a plecat genunchii de trei ori și, rugându-se destul, a auzit un glas din ceruri, zicându-i: „Intră cu sfinții, ca să-ți iei răsplătirea cea gătită ție”.

Atunci Pantoleon s-a arătat că este Pantelimon, adică „întru tot milostiv”, prin numire și cu fapta, arătând la toți milă și nelăsând pe nimeni să plece de la dânsul nemângâiat.

Pentru o viață îmbunătățită ca aceasta a fost pus preot al sfintei biserici a lui Dumnezeu și învăța popoarele sfânta bună credință și le întărea spre nevoințele cele mucenicești.

Sfântul Ierotei era unul din sfetnicii Areopagului, învățat în credință creștinească și așezat episcop de Sfântul Apostol Pavel.

Sfântul Grigorie era frate după trup cu Sfântul Vasile cel Mare și a străbătut din tinerețe toată învățătura cărții desăvârșit; el a fost retor slăvit și filosof ales, ca și Vasile, fratele lui.

Cuvioasa Paraschevi se îndeletnicea de-a pururea și necontenit cu rugăciunea în biserică și, învățând Sfintele Scripturi, citea totdeauna sfintele cărți.

Sfântul Cozma, înaintând în vârstă înțelegerii și învățând iscusința înțelepciunii, a lăsat lumea cea deșartă și, ducându-se în mănăstirea Sfântului Sava, a luat asupra sa jugul monahicesc, bine nevoindu-se cu el și ca o stea pe bolta cerului a strălucit în Biserica lui Hristos, prin viață și prin dumnezeiască înțelegere.

Sfânta fecioară Varvara, cu prea înțelepte și blânde cuvinte mustrând deșertăciunea zeilor celor fără de suflet, mărturisea și preamărea numele lui Iisus Hristos și se lepădă de toate deșertăciunile pământești, de bogății și de mângâierile lumești, dorind pe cele cerești.

Sfântul Foca din tinerețe era plin de darul Duhului Sfânt, gonindu-i pe demoni din oameni și tămăduind neputințele. Fiind ales episcop în cetatea Sinopiei a întors mulți oameni de la rătăcirea lor și pe păgâni de la închinarea la idoli i-a adus la cunoștința Unuia Dumnezeu.

Sfântul Sfințit Mucenic Foca, fiind pus într-o baie foarte fierbinte, şi astfel rugându-se, şi-a dat sufletul în mâna lui Dumnezeu.

Sfântul Ierarh Eustatie a fost cu adevărat vrednic de o dregătorie ca aceasta, ca unul ce era vestit, cu viață sfântă, cu înțelepciune și cu mare râvna pentru dreapta credință, care a și fost arătată la Întâiul Sinod de la Niceea, al Sfinților Părinți, pe vremea împărăției lui Constantin cel Mare.

Sfântul Platon a propovăduit cu îndrăzneală pe Hristos, Preaveșnicul Dumnezeu și îi învăța pe oameni să cunoască adevărul și să se întoarcă de la înșelăciunea idolească la Dumnezeu.

Aducând pe Sfântul Mucenic Agatanghel la judecată, la început îl amăgea pe el cu momiri, atrăgându-l către a sa rea credinţă, dar văzându-l neînduplecat cu mintea, a început a-l chinui.

La moartea Sfântului Chiril a stat lângă el însăși Doamna și Stăpâna Născătoare de Dumnezeu și a cercetat pe robul său cu sârguință; căci și el, în viața sa, a slujit ei cu credință și mult s-a nevoit, de trei ori fericitul, pentru cinstea ei.

Patriarhul a fost îngropat în cetatea patriei sale, în casa lui Tihon, făcătorul de minuni, între trupurile a doi episcopi care erau îngropați acolo. Iar când au voit să așeze și pe Sfântul Ioan împreună cu dânșii, atunci acele sfinte trupuri mișcându-se, ca și cum ar fi fost vii, s-au despărțit unul de altul și au făcut loc trupului Sfântului Ioan în mijlocul lor.

La moartea Sfântului Chiril a stat lângă el însăși Doamna și Stăpâna Născătoare de Dumnezeu și a cercetat pe robul său cu sârguință; căci și el, în viața sa, a slujit ei cu credință și mult s-a nevoit, de trei ori fericitul, pentru cinstea ei.

Cuvântul lui nu era numai ca să moaie sufletele și să le pornească spre milă, ci și însăși vederea și blândețea lui mișcau sufletele altora spre umilință.

Fiind înăuntrul porților cerești, diavolii plângând, strigau: „A scăpat de noi, a scăpat!”. Iar el cu mare glas le-a răspuns: „Cu adevărat am scăpat de meșteșugirile voastre, cu puterea Hristosului meu fiind îngrădit”.

Sfântul Andrei întărea pe cei ce credeau în Hristos, îi îmbărbăta spre răbdarea muncilor vremelnice, învățându-i că nu este vrednică nicio muncă a vremii de acum pe lângă răsplătirea bunătăților celor ce vor să fie.

După ce s-a pornit eresul luptării de icoane pe vremea împărăției lui Leon Isaurul, Sfântul Vasile s-a arătat mărturisitor al lui Hristos.

Mucenicul lui Hristos, Agatonic, se afla în Nicomidia pe vremea împăratului Maximian, întorcând pe elini de la idoli și aducându-i la Hristos.

Sfântul Policarp era om preaales în vremurile acelea, episcop al soborniceștii Biserici a Smirnei și învățător următor al apostolilor și proroc sfânt; pentru că toate cele grăite de dânsul se împlineau.

Iachint a fost fiul binecredincioşilor Teoclit şi Teopila şi a primit moarte mucenicească fiind străpuns cu trestia.

S-au ostenit chinuitorii tăind mădularele lui de dimineață până în al nouălea ceas, și în toată vremea aceea ieșea bună mireasmă ca dintr-un chiparos din trupul lui cel tăiat.

Sfântul fiind mâncat de fiare, lângă oasele lui, ce rămăseseră din voia lui Dumnezeu, s-a găsit inima întreagă, nemâncata de fiare. Aflându-o necredincioșii și aducându-și aminte de cuvintele Sfântului Ignatie, au despicat-o în două, vrând să vadă dacă este adevărat ceea ce zicea el. Și au aflat înăuntru pe amândouă părțile scris cu litere de aur: Iisus Hristos.

Sfântul Cuvios Gheorghe îi învăța pe ucenicii săi să se elibereze de patimi prin frica de Dumnezeu, care se arată prin nevoință, lacrimi, rugăciune și post și-i îndemna să se întreacă unii pe alții în smerenie, păzindu-se de orice judecată și invidie, ca să ajungă la sfânta dragoste, legătura desăvârșirii.

A doua zi după Sfânta și dumnezeiasca Arătare, adică Botezul Domnului, Biserica a rânduit încă de la început a se prăznui soborul cinstitului și slăvitului proroc Ioan, Înaintemergătorul și Botezătorul Domnului, căci se cădea a cinsti cu praznic pe cel ce a slujit la taina Botezului dumnezeiesc, punând mâna sa pe creștetul Stăpânului.

Sfântul Ierarh Donat, apropiindu-se de patul pe care zăcea mortul și cu mâna atingându-se de cel mort, a strigat, zicând: „Ascultă, omule!”. Și îndată mortul a înviat și, deschizându-și ochii, a zis: „Iată, eu sunt, părinte și stăpâne!”.

Sfântul Cuvios Gheorghe avea darul vederii celor ce aveau să fie în viitor și și-a prorocit moartea cu trei ani înainte de a se întâmpla.

Ajungând Sfântul în Cezareea, Domnul i S-a arătat și i-a zis: „Mercurie, vino la Mine și te odihnește! Alergarea ai săvârșit și credința ai păzit, deci primește cununa nevoinței tale, căci aici se cade a te sfârși”.

Sfântul Partenie, mergând în episcopia încredințată lui, a găsit că toată cetatea ținea de păgânătatea elineștii închinări la idoli, iar creștinii erau în număr mic; și se supără foarte mult bunul păstor. De aceea nu înceta sfătuindu-i, mustrându-i, rugându-i și arătându-le calea adevărului și făcând minuni întru numele lui Hristos, tămăduind pe bolnavii lor, până ce i-a adus la cunoștința adevăratului Dumnezeu.

Sfântul Cuvios Antim era duhovnic al maicilor, însă spovedea și mulțime de credincioși care veneau la dânsul în fiecare zi. Adesea, numărul celor mărturisiți într-o zi se ridica la 60 sau 70. A petrecut în această slujire cu pilduitoare jertfelnicie și iubire părintească mai bine de 30 de ani, săvârșind mulțime mare de tămăduiri.

„Eparhule, nu nădăjdui că vei schimba credința mea cea întru Hristos, cu necredința voastră, nici cu îmbunări și nici cu îngroziri, pentru că sunt roabă credincioasă Stăpânului meu, Care a pătimit de voie pentru mine.”

Pe sfinții mucenici ai lui Hristos, pe dum­nezeiescul Rafael, pe vrednicul Nicolae, îm­preună cu fecioara Irina, mijlocitorii noștri, cu cântări să îi mărim.

Pentru ce nu consideri împărtășania un mare dar, ci o disprețuiești? Hristos vine la fiecare Liturghie să-i vadă pe cei ce șed la masă și le zice fiecăruia în conștiința lui: „Prieteni, cum de stați aici în Biserică și nu aveți haine de nuntă?”

Trăind ca un înger în trup și iubind neîncetata rugăciune, tăcerea, smerenia, postul și milostenia, Sfântul Nectarie trăgea pe mulți la Hristos, revărsând în jurul lui pacea, bucuria și lumina cea necreată a Duhului Sfânt, prin care mângâia și odihnea pe toți care veneau la chilia lui.

Văzând locuitorii Evhaitei balaurul omorât de Sfântul Teodor s-au mirat și au strigat cu toții: „Mare este Dumnezeul lui Teodor”. Atunci au crezut în Hristos o mulțime de popor și ostași și s-au botezat cu toții, preamărind pe Tatăl și pe Fiul și pe Sfântul Duh.

Acolo, pe un perete, era pictat chipul Sfântului Mare Mucenic Teodor, iar într-o zi oarecare, șezând mulți saracini și vorbind în biserica aceea, unul dintre dânșii a luat un arc și o săgeată și, încordând arcul, a săgetat în acel chip și a nimerit cu săgeata în umărul drept al sfântului și îndată a curs sânge din icoană, ca dintr-un om viu.

Acești sfinți pătimitori de chinuri, Chir și Ioan, au pătimit pentru Hristos în 31 de zile ale lunii ianuarie, pe vremea împărăției lui Dioclețian, în cetatea care se numea Canopos, care era departe de Alexandria ca la 12 stadii.

Sfântul Chir a lăsat meșteșugul său cel doctoricesc, pentru că a luat de la Dumnezeu darul facerii de minuni, și acum nu cu doctorii și cu ierburi, ci cu rugăciuni și cu cuvântul tămăduia toate bolile.

„Lui Chir învăţătorul şi lui Ioan cel de o credinţă cu dânsul, care au defăimat porunca împărătească şi n-au voit să aducă jertfe marilor zei, poruncim ca după legea împărătească, să li se taie capetele.”